Înainte să apuc să-i răspund, am auzit un zgomot puternic. Am fugit pe hol și am găsit-o pe Maria pe jos, cu sticla spartă și petale împrăștiate în jurul ei. Elena stătea deasupra, strângând copilul la piept.

— Nu-l atinge! a izbucnit Elena. Ești murdară, Mario. Uite ce-ai făcut. Crezi că aș lăsa niște mâini murdare să se apropie de copilul meu?

Maria a rămas nemișcată pe podea, privind în gol, cu ochii umezi. M-am repezit la ea, ajutând-o să se ridice cu mâinile tremurânde. Nu era rănită grav, doar o mică tăietură pe palmă de la un ciob de sticlă, dar rana cea mai adâncă nu era pe trup. Era în privire. Umilința. Rușinea. Durerea nerostită care m-a strâns de gât.

— Ești bine? am întrebat, ținându-i mâna cu blândețe.

Ea a dat din cap încet, apoi a șoptit aproape inaudibil:

— Mă duc în cameră…

Am privit-o cum se retrage cu pași mici, încovoiați, ca o umbră a femeii pline de viață care fusese odată. Am întors privirea spre Elena, care încă își ținea copilul strâns la piept, ca și cum ar fi vrut să-l ferească de o amenințare invizibilă.

— Ce a fost asta? am întrebat, cu glasul apăsat de furie reținută.

Ea a ridicat o sprânceană, așa cum făcea de fiecare dată când voia să arate că ea are dreptate, iar ceilalți sunt doar un obstacol.

— Nu vreau ca fiul meu să fie contaminat cu microbi. Maria nu e atentă, e bătrână, nu mai are igiena necesară.

— Ai întrecut orice măsură, Elena. A crescut doi copii. Te-a slujit opt ani fără să ceară nimic în schimb. Iar tu…

— Vreți să plecăm? a întrebat ea pe un ton de provocare, aproape sfidător. Pentru că Sorin n-o să plece. N-o să aleagă niciodată între mine și voi. Știi bine asta.

Am rămas încremenit. Avea dreptate. Fiul meu, cândva bărbat hotărât și cu coloană vertebrală, era acum doar o extensie a voinței soției sale. Îl pierdusem demult, doar că refuzasem să accept.

În seara aceea, Maria nu a coborât la cină. Am urcat să o văd. Stătea în fotoliu, cu poza lui Sorin mic în mâini. Lacrimile îi șiroiau tăcut pe obraji.

— Știi ce e cel mai greu, Ștefane? Nu jignirea, nu durerea. Ci faptul că fiul meu nu a zis nimic. A fost acolo. A văzut. Și a tăcut.

Am înghițit în sec, pentru că și eu observasem același lucru. Sorin nu spusese nimic. Nu o certase pe Elena, nu își apărase mama. Își luase copilul din brațele ei și plecase fără o vorbă. Tăcerea lui fusese mai dureroasă decât țipătul Elenei.

Zilele următoare au fost reci, tensionate. Maria a început să iasă tot mai rar din cameră. Mânca singură, evita să se intersecteze cu Elena. Când nepotul nostru începea să plângă, nici măcar nu se mai oferea să ajute. Privirea i se stinsese. Și, odată cu ea, și sufletul casei noastre.

Într-o după-amiază, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era scrisul Mariei. Am citit tremurând:

„Ștefane, mă duc la sora mea din Bacău pentru o vreme. Am nevoie să-mi adun gândurile. Aici nu mai pot respira. Te iubesc, dar nu mai pot trăi în propria mea casă ca o musafiră rușinată. Ai grijă de tine.”

M-am prăbușit pe scaun. Simțeam că pierd tot ce era mai drag. Femeia care fusese stâlpul casei, care trecuse cu mine prin zeci de ierni și veri, pleca. Nu în vacanță. Nu în vizită. Pleca din cauza umilinței.

— Ce-ai făcut… i-am spus lui Sorin în acea seară, în bucătărie, cu voce joasă, dar plină de foc.

— Ce-ai făcut cu familia ta?

— Tată, nu exagera… e doar o perioadă mai tensionată. O să se calmeze.

— Tensionată? Femeia care ți-a dat viață a fugit din casa ei. Iar tu stai aici și mesteci în ciorba făcută de nevastă-ta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

El a oftat, evitându-mi privirea.

— E complicat. Elena are motivele ei…

— Elena n-are niciun motiv. Are doar tupeu. Și tu i-ai dat mână liberă.

Am bătut cu pumnul în masă, iar farfuria a sărit.

— Ajunge, Sorine. Ori pui lucrurile la punct, ori, cu toată durerea din lume, vă rog să vă găsiți alt loc.

A ridicat brusc capul, uluit.

— Vrei să ne dai afară?

— Nu. Dar dacă rămâneți, lucrurile se schimbă. Nu mai sunteți stăpânii casei. Iar Maria — mama ta — va fi respectată. Dacă nu, da, mai bine plecați.

A plecat fără să răspundă. Seara, am auzit din nou țipetele Elenei. Ușa s-a trântit, și-au adunat câteva lucruri și au plecat într-o grabă nervoasă, cu copilul plângând în brațe.

Casa a rămas tăcută. Pentru prima dată după opt ani, era liniște. Dar nu o liniște bună. Era o liniște dureroasă. Golul lăsat de Maria, de nepotul meu, și chiar de prezența lui Sorin, mă apăsa.

Am sunat-o pe Maria a doua zi. Vocea i-a fost caldă, dar obosită.

— Îți mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-am avut, Ștefane. Dacă n-aș fi plecat, m-aș fi pierdut pe mine.

— Vino acasă, Maria. Am nevoie de tine. Casa are nevoie de tine.

S-a întors peste o săptămână. Am întâmpinat-o cu un buchet de crini proaspeți. A plâns când i-a văzut. Ne-am îmbrățișat ca doi tineri reîndrăgostiți, cu inima tremurândă.

Au trecut două luni până când Sorin a revenit. Singur. Cu ochii roșii și barba crescută.

— Tată, Elena a plecat. A luat copilul și a spus că nu vrea să trăiască într-o familie care o judecă.

— Și tu?

— Eu… am fost un prost. Am fost laș. Am tăcut când ar fi trebuit să țip. Mă ierți?

Maria a ieșit din sufragerie. Nu a spus nimic. L-a privit lung, apoi l-a luat în brațe. Atât. Fără reproșuri. Fără „ți-am spus eu”. Doar iubirea unei mame.

De atunci, Sorin locuiește singur într-o garsonieră. Vine des, mai ales în weekenduri. Maria se ocupă de grădină, îmi citește ziarul cu voce tare dimineața, și în fiecare marți aranjează crini proaspeți în vaza de pe masă. Dar acum, nu mai fredonează în tăcere — cântă cu glas tare. Pentru că acum știe că nimeni nu o va mai face să tacă.

Iar eu, Ștefan Haralamb, stau în pragul casei mele, cu mâinile în buzunare și sufletul puțin mai împăcat. Am învățat că liniștea unei case nu vine din tăcerea celor slabi, ci din curajul de a spune „ajunge”.

Pentru că uneori, ca să-ți recapeți casa, trebuie să ai curajul s-o pierzi. Și ca să-ți recapeți familia, trebuie să-ți recapeți demnitatea.