Georgeta era la plajă împreună cu nepoții ei când, dintr-odată, aceștia au arătat spre o cafenea din apropiere. Inima i-a tresărit când au strigat cuvintele care i-ar fi zguduit lumea. Cuplul din cafenea arăta exact ca părinții lor, care muriseră acum doi ani.

Durerea te schimbă în moduri pe care nu le aștepți. Uneori e doar o durere surdă în piept. Alteori, te lovește din senin, ca un pumn în inimă.

În acea dimineață de vară, în bucătăria mea, privind o scrisoare anonimă, am simțit ceva diferit. Cred că era un amestec de speranță și puțină teamă.

Mâinile îmi tremurau în timp ce reciteam acele cinci cuvinte: „Nu sunt cu adevărat dispăruți.”

Hârtia albă și aspră părea că-mi arde degetele. Credeam că mă descurcam cu durerea, încercând să le ofer nepoților mei, Andy și Petru, o viață stabilă după pierderea fiicei mele, Monica, și a soțului ei, Ștefan. Dar această scrisoare mi-a arătat cât de mult mă înșelasem.

Au avut un accident acum doi ani. Îmi amintesc cum Andy și Petru mă tot întrebau unde sunt părinții lor și când se vor întoarce.

Mi-au trebuit luni întregi să-i fac să înțeleagă că mama și tata lor nu se vor mai întoarce niciodată. Mi s-a rupt inima când le-am spus că vor trebui să se descurce singuri acum și că voi fi mereu acolo pentru ei când vor avea nevoie de părinții lor.

După tot efortul depus, am primit această scrisoare anonimă care pretindea că Monica și Ștefan erau încă în viață.

„Nu sunt… cu adevărat dispăruți?” am șoptit, lăsându-mă pe un scaun din bucătărie. „Ce fel de joc bolnav e ăsta?”

Între timp, telefonul meu a vibrat.

Era compania de carduri de credit, anunțându-mă de o tranzacție pe cardul Monicăi. Cel pe care îl păstrasem activ doar pentru a mai avea o parte din ea aproape.

„Cum e posibil?” am șoptit. „Am cardul acesta de doi ani. Cum poate cineva să-l folosească când stă în sertar?”

Am sunat imediat la banca lor.

„Bună ziua, sunt Robert. Cu ce vă pot ajuta?” a răspuns reprezentantul de la serviciul clienți.

„Bună ziua. Aș dori să verific această tranzacție recentă pe cardul fiicei mele,” am spus.

„Desigur. Îmi puteți da primele șase și ultimele patru cifre ale cardului și relația cu titularul contului?” m-a întrebat Robert.

I-am dat detaliile, explicând: „Sunt mama ei. Ea… a murit acum doi ani, iar eu mă ocup de conturile rămase.”

A urmat o pauză pe linie, apoi Robert a vorbit cu grijă. „Îmi pare foarte rău să aud asta, doamnă. Nu văd nicio tranzacție pe acest card. Tranzacția despre care vorbiți a fost făcută cu un card virtual legat de cont.”

„Un card virtual?” am întrebat, încruntându-mă. „Dar nu am legat niciunul de acest cont. Cum poate fi activ un card virtual când eu am cardul fizic aici?”

„Cardurile virtuale sunt separate de cel fizic, așa că pot continua să funcționeze independent dacă nu sunt dezactivate. Doriți să vă anulez cardul virtual?” a întrebat Robert cu blândețe.

„Nu, nu,” am reușit să spun. Nu voiam să-l anulez gândindu-mă că Monica trebuie să-l fi activat când era în viață. „Îmi puteți spune când a fost creat cardul virtual?”

A urmat o pauză în timp ce verifica. „A fost activat cu o săptămână înainte de data la care ați spus că fiica dumneavoastră a decedat.”

Am simțit un fior pe șira spinării. „Mulțumesc, Robert. Atât pentru acum.”

Apoi am sunat-o pe cea mai apropiată prietenă, Ella. I-am povestit despre scrisoarea ciudată și tranzacția pe cardul Monicăi.

„E imposibil,” a spus Ella șocată. „Ar putea fi o greșeală?”

„E ca și cum cineva vrea să cred că Monica și Ștefan sunt acolo undeva, doar ascunzându-se. Dar de ce ar… de ce ar face cineva asta?”

Tranzacția nu era mare. Era doar 23,50 lei la o cafenea locală. O parte din mine voia să viziteze cafeneaua și să afle mai multe despre tranzacție, dar o altă parte se temea că aș descoperi ceva ce nu ar trebui să știu.

Am decis să mă ocup de această chestiune în weekend, dar ceea ce s-a întâmplat sâmbătă mi-a răsturnat lumea.

Andy și Petru au vrut să mergem la plajă sâmbătă, așa că i-am dus acolo. Ella fusese de acord să ni se alăture pentru a mă ajuta să am grijă de copii.

Briza oceanului aducea stropi de sare în aer în timp ce copiii se jucau în valurile de la mal, râsul lor răsunând pe nisip. Era prima dată după mult timp când îi vedeam atât de fără griji.

Ella stătea întinsă pe prosop lângă mine, amândouă urmărind copiii cum se joacă.

Îi arătam scrisoarea anonimă când l-am auzit pe Andy strigând.

„Bunico, uite!” îl apucase pe Petru de mână, arătând spre cafeneaua de pe plajă. „Acolo sunt mama și tata!”

Inima mi s-a oprit. La vreo zece metri distanță, stătea o femeie cu părul Monicăi și o postură grațioasă, înclinată spre un bărbat care putea foarte bine să fie dublura lui Ștefan.

Împărțeau un platou cu fructe proaspete.

„Te rog, poți să ai grijă de ei o vreme?” i-am spus lui Ella, vocea îmi tremura de urgență. Ea a fost de acord fără ezitare, deși am văzut îngrijorarea în ochii ei.

„Nu plecați nicăieri,” le-am spus băieților. „Puteți să stați aici cu Ella, bine?”

Copiii au dat din cap, iar eu m-am întors spre cuplul din cafenea.

Inima mi-a sărit o bătaie când aceștia s-au ridicat și au mers pe o potecă îngustă, mărginită de ierburi de mare și trandafiri sălbatici. Picioarele mele s-au mișcat parcă de la sine, urmărindu-i de la distanță.

Mergeau aproape unul de celălalt, șoptindu-și ceva și râzând din când în când. Femeia își dăduse părul după ureche exact ca Monica. Bărbatul avea ușoara șchiopătură a lui Ștefan, de pe urma unei accidentări la fotbal din facultate.

Atunci i-am auzit vorbind.

„E riscant, dar nu am avut de ales, Emilia,” a spus bărbatul.

Emilia? m-am gândit. De ce îi spune Emilia?

Au luat-o pe o potecă căptușită cu scoici, spre o căsuță acoperită de viță de vie înflorită.

„Știu,” a suspinat femeia. „Dar mi-e dor de ei… mai ales de băieți.”

Am apucat strâns gardul de lemn care împrejmuia căsuța, albindu-mi articulațiile.

Ești tu, m-am gândit. Dar de ce… de ce ai face asta?

După ce au intrat în căsuță, am scos telefonul și am sunat la 112. Operatorul a ascultat cu răbdare în timp ce îi explicam situația imposibilă.

Am rămas lângă gard și am ascultat, căutând mai multe dovezi. Nu-mi venea să cred ce se întâmpla.

În cele din urmă, adunând tot curajul pe care îl aveam, m-am apropiat de ușa căsuței și am sunat la sonerie.

Pentru un moment

, a fost liniște, apoi s-au auzit pași.

Ușa s-a deschis, și acolo stătea fiica mea. Fața i s-a golit de culoare când m-a recunoscut.

„Mamă?” a șoptit ea. „Ce… cum ne-ai găsit?”

Înainte să pot răspunde, Ștefan a apărut în spatele ei. Apoi, sunetul sirenelor care se apropiau a umplut aerul.

„Cum ai putut?” Vocea îmi tremura de furie și durere. „Cum ai putut să-ți abandonezi proprii copii? Ai idee prin ce ne-ai făcut să trecem?”

Mașinile de poliție au ajuns, și doi ofițeri s-au apropiat rapid, dar precaut.

„Cred că va trebui să punem câteva întrebări,” a spus unul, uitându-se între noi. „Asta… nu e ceva ce vedem în fiecare zi.”

Monica și Ștefan, care își schimbaseră numele în Emilia și Andrei, și-au povestit povestea în bucăți și frânturi.

„Nu trebuia să fie așa,” a spus Monica, vocea tremurându-i. „Ne… ne înecam, știi? Datoriile, cămătarii… continuau să vină, cerând mai mult. Am încercat totul, dar a devenit din ce în ce mai rău.”

Ștefan a suspinat. „Nu voiau doar bani. Ne amenințau, și nu voiam să-i implicăm pe copii în haosul pe care l-am creat.”

Monica a continuat, lacrimi curgându-i pe obraji. „Am crezut că dacă plecăm, le vom oferi copiilor o viață mai bună și mai stabilă. Am crezut că vor fi mai bine fără noi. Să-i lăsăm în urmă a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.”

Au mărturisit că au înscenat accidentul pentru ca să pară că au căzut de pe o stâncă în râu, sperând că poliția va renunța curând la căutări și vor fi considerați morți.

Au explicat cum s-au mutat într-un alt oraș pentru a începe de la zero și chiar și-au schimbat numele.

„Dar nu am putut să încetez să mă gândesc la copiii mei,” a recunoscut Monica. „Am simțit nevoia să-i văd, așa că am închiriat această căsuță pentru o săptămână, doar pentru a fi aproape de ei.”

Inima mi s-a rupt ascultând povestea lor, dar furia fierbea sub milă. Nu puteam să nu cred că trebuie să fi existat o cale mai bună de a rezolva problema cu cămătarii.

După ce au mărturisit totul, i-am trimis lui Ella locația noastră, iar în curând mașina ei a ajuns, aducându-i pe Andy și Petru. Copiii au sărit din mașină, iar fețele li s-au luminat de bucurie când și-au recunoscut părinții.

„Mamă! Tată!” au strigat, alergând spre părinții lor. „Sunteți aici! Știam că vă veți întoarce!”

Monica i-a privit, iar lacrimi i-au umplut ochii. Își revedea copiii după doi ani.

„Oh, dragii mei… Mi-a fost atât de dor de voi. Îmi pare atât de rău,” a spus ea, îmbrățișându-i.

Am privit scena desfășurându-se, șoptind pentru mine însămi: „Dar cu ce preț, Monica? Ce ai făcut?”

Poliția a permis reuniunea scurtă înainte de a-i lua deoparte pe Monica și Ștefan. Ofițerul principal s-a întors spre mine cu simpatie în privire.

„Îmi pare rău, doamnă, dar ar putea să se confrunte cu acuzații serioase aici. Au încălcat multe legi.”

„Și nepoții mei?” am întrebat, privind fețele confuze ale lui Andy și Petru în timp ce părinții lor erau separați de ei din nou. „Cum le pot explica toate acestea? Sunt doar niște copii.”

„E ceva ce va trebui să decideți,” a spus el cu blândețe. „Dar adevărul va ieși la iveală până la urmă.”

Mai târziu în acea noapte, după ce i-am pus pe copii la culcare, am stat singură în sufragerie. Scrisoarea anonimă zăcea pe masa de cafea în fața mea, mesajul ei având acum o greutate diferită.

Am luat-o și am citit din nou acele cinci cuvinte: „Nu sunt cu adevărat dispăruți.”

Încă nu știam cine o trimisese, dar aveau dreptate.

Monica și Ștefan nu dispăruseră. Ei au ales să plece. Și, cumva, asta părea mai rău decât să știu că nu erau în viață.

„Nu știu dacă îi pot proteja pe copii de tristețe,” am șoptit în liniștea camerei, „dar voi face tot ce îmi stă în putință pentru a-i ține în siguranță.”

Acum, uneori simt că nu ar fi trebuit să chem poliția. O parte din mine crede că aș fi putut să-i las pe fiica mea să trăiască viața pe care și-o dorea, dar o altă parte a mea voia ca ea să realizeze că ceea ce a făcut a fost greșit.

Crezi că am procedat corect sunând la poliție? Ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul meu?