O tânără stătea în parcare, ținând strâns la piept un bebeluș înfășurat doar într-un prosop subțire. Avea pe ea doar un pulover ușor, iar frigul o făcea să tremure din toți rărunchii.
— Doamnă? am întrebat eu cu blândețe. Sunteți bine?
A încercat să zâmbească, dar buzele îi deveniseră albăstrui.
— Îi este frig, a șoptit. Fac… tot ce pot.
N-am stat pe gânduri. Mi-am scos paltonul gros de iarnă — ultimul pe care mi-l cumpărase Maria — și l-am pus pe umerii ei.
— Luați paltonul meu. Bebelușul are mai mare nevoie de el.
Ochii i s-au umplut pe loc de lacrimi.
— Domnule… nu pot să accept…
— Ba puteți, i-am spus. Haideți să vă încălziți.
În cafeneaua din magazin i-am cumpărat o supă fierbinte și o cafea. Ținea paharul între ambele palme de parcă aceea ar fi fost singura sursă de căldură din viața ei.
— Nu am mai mâncat de ieri, a spus încet.
Am simțit ceva strângându-mi pieptul.
— Aveți pe cineva pe care îl puteți suna? am întrebat.
A clătinat din cap.
— Este complicat… Dar vă mulțumesc din suflet.
Aș fi vrut să o ajut mai mult, dar se vedea că este speriată — de parcă prea multe întrebări ar fi făcut-o să fugă. Așa că m-am asigurat doar că ea și copilul sunt încălziți, apoi fiecare și-a văzut de drum.
Am crezut că povestea se termină acolo.
Dar o săptămână mai târziu, tocmai terminasem cina când cineva a bătut puternic la ușa mea.
Am deschis și am găsit doi bărbați în costume negre, stând drepți pe prispa mea.
— Vă pot ajuta? am întrebat.
— Domnule Popescu, a spus unul dintre ei, sunteți conștient de ce ați făcut joia trecută? Femeia aceea și copilul ei…
Înainte să pot răspunde, celălalt a adăugat:
— NU SCĂPAȚI AȘA UȘOR DE ASTA.
— Vă rog să mă iertați, dar nu înțeleg, ce anume am făcut? am întrebat confuz, simțind cum inima începe să-mi bată mai repede.
Unul dintre bărbați și-a scos o legitimație și a rostit grav:
— Suntem de la Direcția pentru Protecția Copilului. Femeia căreia i-ați oferit ajutorul era căutată de autorități.
— Căutată? am întrebat în șoaptă, sprijinindu-mă de tocul ușii.
— A fugit dintr-un centru maternal acum două săptămâni. Copilul era în pericol, iar mama, în evidențele noastre, are un istoric psihiatric instabil. Orice contact cu ea trebuia evitat și raportat imediat.
Mi s-a făcut brusc frig. Simțeam cum sângele îmi îngheață în vine.
— Dar părea doar speriată, flămândă… n-am știut nimic. Doar i-am dat haina mea, și o supă.
— Știm, domnule Popescu, știm. Dar ați fost ultimul care a văzut-o. Și a dispărut din nou de atunci.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii. M-am lăsat pe marginea fotoliului din hol, privind în gol.
— Nu vreau probleme, domnule…
— Nici nu este vorba despre asta. Dar trebuie să cooperați. Orice detaliu, oricât de mic, ar putea conta. A spus ceva? Unde ar fi putut merge?
Mi-am frecat tâmplele. Imaginea ei mi-a revenit limpede: părul ud, ochii triști, felul în care ținea copilul la piept.
— Nu… nu a spus decât că e complicat. Și că face tot ce poate.
Cei doi bărbați s-au privit scurt, apoi unul dintre ei mi-a înmânat o carte de vizită.
— Dacă vă mai amintiți ceva, orice, sunați-ne.
Au plecat fără să mai spună un cuvânt, lăsând în urma lor un gol și mai apăsător decât liniștea care mă copleșea de când plecase Maria.
N-am dormit în noaptea aceea.
Am stat cu ochii în tavan, rememorând fiecare clipă petrecută cu tânăra femeie. Ceva în privirea ei nu se potrivea cu ceea ce spuseseră bărbații. Nu era nebună. Era mamă. Și era disperată.
A doua zi am mers în locul unde o întâlnisem. M-am așezat pe o bancă din apropiere, cu paltonul vechi pe umeri, privind lumea trecând pe lângă mine.
— Nu o veți găsi așa, a zis o voce de lângă mine.
M-am întors. Era o bătrână cu o basma înflorată pe cap, sprijinită într-un baston.
— Scuzați?
— Căutați fata cu copilul, nu-i așa? am văzut ce-ați făcut joia trecută. Ați fost singurul om care s-a oprit.
Am simțit un nod în gât.
— O cunoașteți?
— Nu… dar i-am lăsat și eu o pâine într-o zi. Nu vorbește mult, dar ochii ei spun totul.
M-am uitat la femeia din fața mea, iar în minte mi s-a conturat un gând nebunesc.
— Știți unde a plecat?
— Poate. Dar nu pot spune, dacă e să ajungă înapoi la ei. A spus că fuge de un bărbat care i-a făcut rău, iar centrul unde era cazată l-a anunțat pe el. Nu mai are încredere în nimeni.
Mi-am dus mâna la inimă.
— Și copilul?
— Copilul e tot ce mai are. Și ar da viața pentru el. Dar nu mai are nimic. Doar frica.
Am stat acolo, pe bancă, tăcuți.
În acea seară, m-am dus din nou la supermarket. Nu pentru cumpărături, ci în speranța că poate… poate o voi revedea. Dar nimic.
Zilele au trecut. Apoi o săptămână.
Într-o dimineață de luni, am găsit în cutia poștală un plic alb, fără destinatar. L-am deschis tremurând. Înăuntru era o fotografie — eu, punându-i paltonul pe umeri. Cineva ne fotografiase. Și dedesubt, un bilețel scris cu litere tremurate:
Mulțumesc. Ați fost singurul om care m-a privit ca pe un om, nu ca pe o problemă.
Am ținut biletul strâns la piept, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.
A doua zi, am sunat la numărul de pe cartea de vizită.
— Aici Popescu. Nu știu dacă ajută cu ceva, dar cred că trebuie să știți: nu fugea de copil, fugea pentru el. Și poate ar trebui s-o căutați cu inimă, nu cu proceduri.
Vocea de la capătul firului a rămas tăcută câteva secunde.
— Mulțumim, domnule Popescu. Vom ține cont de asta.
Două săptămâni mai târziu, am primit un telefon neașteptat.
— Domnule Popescu? Vă sună de la Direcția pentru Protecția Copilului. Am găsit-o.
Inima mi s-a oprit pentru o secundă.
— Este bine?
— Atât ea, cât și copilul sunt în siguranță. Nu vă putem oferi prea multe detalii, dar s-a predat singură după ce a văzut mesajul dumneavoastră în ziar.
— Mesaj?
— Da. Ați dat un interviu pentru o publicație locală, nu?
Mi-am adus aminte — un tânăr jurnalist venise la ușa mea, impresionat de gestul meu. Povestisem tot, fără să știu că va publica.
— A spus că acele cuvinte au fost prima dată când s-a simțit văzută.
— Pot să…? am întrebat.
— Nu deocamdată. Dar a lăsat ceva pentru dumneavoastră.
Peste o zi, am primit un nou plic. Înăuntru, o fotografie a unui bebeluș zâmbind și un alt bilețel.
Se numește Rareș. Dacă va întreba vreodată cine a fost primul om bun din viața lui, îi voi spune că un bătrân cu o inimă mai caldă decât orice palton. Vă vom purta mereu în suflet.
Am plâns. Am plâns cum n-am mai plâns de la înmormântarea Mariei.
De atunci, în fiecare lună, primesc câte o carte poștală din alt oraș. Niciodată nu scrie exact unde sunt, dar întotdeauna e acolo un mic semn: o floare desenată de mână, un cuvânt de mulțumire, o poză cu Rareș crescând.
Casa mea nu mai e chiar atât de tăcută. Pe frigider, țin lipite toate cărțile poștale. Iar în hol, paltonul meu vechi nu mai atârnă pe cuier — l-am dăruit, la rândul meu, unui alt bărbat fără adăpost, într-o seară geroasă.
Pentru că știu acum că uneori, un gest mic poate schimba totul.
Și nu, n-am scăpat așa ușor. Am fost atins. Marcat. Transformat.
Iar asta e o binecuvântare. Nu o pedeapsă.



