„Serios?” am șuierat, uitând cu cine vorbeam. „E o pungă de nuci, bunico. Asta e o nuntă de lux. Și tu ai adus… asta?” M-am auzit și, în loc să mă opresc, am mers mai departe. „Mă faci de râs. Te rog… pleacă.”

Ea și-a lăsat privirea în jos și-a strâns punguța la piept, ca și cum ar fi apărat ceva fragil. Nu m-a certat, nu m-a rugat, nu m-a întrebat nimic. A dat doar un mic „Bine, mamă” — atât de încet, încât doar eu am auzit — și a ieșit pe ușa sălii.

Pașii ei mici și tremurați au rămas în urma mea ca niște bătăi de inimă neregulate. Eu m-am întors la mesele scumpe, la florile aranjate matematic, la invitații care râdeau fără să fi auzit nimic. Mi-am petrecut restul serii cu un nod în stomac pe care l-am înecat în prosecco.

Două zile n-am vrut să aud de punguță. Am aruncat-o undeva într-un colț, lângă cutiile cu darurile de nuntă. Îmi spuneam că sunt ridicolă, că nu are sens să mă gândesc la ceva atât de banal. Dar, în același timp, nu puteam uita privirea aceea — privirea bunicii, aceea în care încăpeau ani întregi de grijă, de povești, de ierni în care-mi înfășura mâinile reci între ale ei.

În a doua seară după nuntă, eram singură în apartament. Soțul meu era plecat la un eveniment „important”, unul dintre acele evenimente unde se discută cifre și se schimbă cărți de vizită lucioase. Eu rămăsesem acasă pentru că mă simțeam „obosită”, dar adevărul era altul: îmi simțeam inima fragilă, tremurată, ca în copilărie, când doar bunica știa să o liniștească.

Am dat peste punguță întâmplător, când căutam o brățară. Am ridicat-o fără chef, dar ceva în felul în care s-a cutremurat ușor în palmă m-a făcut să mă opresc. M-am așezat pe podea, cu picioarele încrucișate, exact ca atunci când aveam opt ani și bunica îmi citea povești.

Am desfăcut nodul — și mi-au căzut în palmă nucile. Dar printre ele… era și altceva.

Mai întâi am văzut hârtia. Era un bilețel îngălbenit, împăturit în patru, cu margini tocite. Apoi, sub el, un medalion rotund din argint, șlefuit de timp. L-am ridicat cu două degete, ca pe ceva sfânt. Pe spate avea gravat: „Pentru Raluca, inima mea.”

Mâinile mi-au început să tremure. Am desfăcut biletul.

Scrisul bunicii. L-am recunoscut imediat — fiecare literă rotunjită, fiecare buclă, parcă scrise cu respirația ei.

„Puiul meu drag,

Dacă citești asta, înseamnă că ai depășit ziua în care te-ai făcut mare. Și mă bucur. Dar vreau să-ți spun ceva ce poate n-am știut să-ți spun cât ai crescut: nucile nu sunt doar nuci. Sunt miezul inimii mele pentru tine. Când erai mică, medicii mi-au spus că trebuie să ai grijă la inimă, și eu am vrut să te ajut cu ce-am putut. Am vândut tot ce am avut prețios ca să-ți pot cumpăra medicamentele. Uite medalionul — a fost al mamei mele. L-am păstrat pentru ziua în care vei avea nevoie să-ți amintești cine ești cu adevărat.

Te iubesc, Raluca. Și dacă nu te-am învățat nimic altceva, sper că ți-am arătat că dragostea nu are nevoie de marmură și nici de rochii scumpe.

Cu inima toată,
Bunica.”

M-am prăbușit pe podea, ca și cum cineva ar fi tras brusc covorul realității de sub mine. Am simțit cum îmi scapă aerul din piept, cum o durere surdă îmi pulsează în tâmple. Am pus fruntea pe punguță și am început să plâng — nu plâns frumos, nu lacrimi ca în filme, ci plâns din acela care te zguduie din toate încheieturile.

„Doamne… ce-am făcut?”

Cuvintele mi-au ieșit singure, ca o spovedanie târzie.

Am închis medalionul în palmă și, pentru o clipă, am simțit parcă atingerea bunicii. Atingerea ei caldă, răbdătoare, aceea care întotdeauna știa când mă durea ceva, chiar și când nu spuneam. M-am ridicat și, cu ochii încă umezi, am sunat-o.

A răspuns după trei apeluri.

„Da, mamă?”

Vocea ei era blândă. Mult prea blândă pentru ce meritam eu.

„Bunico… îmi pare rău… te rog, iartă-mă.”

A urmat o pauză lungă. Atât de lungă încât mi-a fost teamă că va închide, că nu vrea să vorbească, că am rupt ceva ireparabil.

„Nu trebuie să-mi ceri iertare, draga mea”, a spus ea în cele din urmă. „Știu că uneori viața ne ia înainte și ne uităm înapoi prea târziu. Dar eu sunt bine. Cum ești tu?”

Am izbucnit din nou în plâns. Ea a tăcut și m-a lăsat să plâng, exact cum făcea când eram mică.

„Pot să vin la tine?” am întrebat cu vocea frântă.

„Sigur că poți, puiule. Te aștept.”

Am închis telefonul și am plecat imediat. Nu mi-am luat nici geacă, nici cheile de la mașina scumpă. Am chemat un taxi și tot drumul mi-am ros buzele, întrebându-mă cum mă va privi când voi intra pe ușă.

Când am ajuns, ușa casei era întredeschisă. Bunica stătea în fotoliul ei vechi, cel cu floricele decolorate, și părea mai mică decât mi-o aminteam. Dar când m-a văzut, a zâmbit. Acel zâmbet care putea încălzi o iarnă întreagă.

Am căzut în genunchi lângă ea și i-am pus capul în poală.

„Îmi pare rău… atât de rău… n-am nici scuză, nici justificare…”

Ea mi-a mângâiat părul.

„Nu ai de ce să-ți ceri iertare, Raluca. Te-ai pierdut puțin. Se întâmplă. Ce-i important e că te-ai întors.”

M-a durut mai tare bunătatea ei decât m-ar fi durut o mie de reproșuri. Și atunci am realizat cât de departe mă îndepărtasem de omul care mă crescuse, de femeia care își sacrificase bijutanrii moștenite ca să-mi cumpere mie pastile scumpe. De femeia care mă ținuse de mână în spitale, care îmi învelea picioarele în pături groase și mă legăna în mirosul acela de levănțică.

Am stat mult acolo, cu capul în poala ei, în timp ce ea îmi spunea povești mici și calde, despre mine, despre ea, despre cum ne-am avut una pe alta în cele mai grele momente. Povești pe care le uitasem, pentru că eu îmi umplusem gândurile cu altceva — cu superficial, cu aparențe, cu oameni care nu ar fi știut niciodată cine sunt cu adevărat.

La un moment dat, bunica s-a ridicat încet și a deschis sertarul acela în care-și ținea toate lucrurile „importante”. A scos un caiet cu coperți albastre.

„Am adunat aici toate rețetele pe care le-am făcut pentru tine când erai mică. Și câteva versuri pe care le-am scris pentru tine, când mă temeam că o să ți se spargă inima…”

Mi l-a întins.

„E al tău. A venit vremea să-l iei. Viața ta e abia la început, dar ca să mergi înainte… trebuie să-ți amintești de unde pornești.”

Am luat caietul și am simțit cum în mine se rupe ultimul fir al ego-ului meu ridicol. Acolo era copilăria mea. Acolo era ea. Acolo eram noi.

Am stat cu bunica toată noaptea. Am făcut ceai, am mâncat câteva dintre nucile din punguță — cele pe care le disprețuisem. Și gustul lor a fost altfel. Aveau gust de acasă. De răbdare. De dragoste fără pretenții.

Când am plecat dimineața, i-am promis că revin a doua zi. Și a treia. Și a patra. Și că nu va mai fi niciun eveniment în viața mea unde ea să nu aibă loc în primul rând.

Dar viața… are felul ei crud de a ne testa sinceritatea.

În dimineața următoare, când m-am pregătit să pornesc spre ea, telefonul mi-a vibrat. Era mama.

„Raluca… bunica ta a fost dusă la spital…”

Nu-mi mai amintesc cum am ajuns acolo. Știu doar că am alergat pe holuri cu medalionul strâns în palmă, ca și cum m-aș fi agățat de el să nu cad. Când am ajuns la salon, bunica era întinsă pe pat, cu perfuzii, palidă, dar totuși… zâmbind.

„Ce faci, puiule? Ți-am spus că-s bine.”

Nu era bine. O vedeam. Simțeam.

Și totuși, chiar și așa, ea încerca să mă protejeze.

În acea zi, am stat lângă ea ore întregi, ținând-o de mână, povestind, râzând printre lacrimi. Voiam să recuperez tot ce pierdusem. Fiecare minut irosit, fiecare zi în care am ales altceva în locul ei.

În seara aceea, înainte să adoarmă, m-a privit și mi-a spus:

„Să nu uiți niciodată, Raluca: valoarea unui om nu stă în haine, nici în poze frumoase, ci în câtă lumină lasă în urmă. Și tu ai lumină, mamă. Numai că ți-ai ținut ochii închiși o vreme.”

A adormit cu mâna în a mea.

Și dimineața… n-a mai deschis ochii.

Am simțit cum se rupe ceva în mine, ceva adânc, ceva care nu se va vindeca niciodată complet. Dar, în același timp, am simțit și altceva: o liniște neașteptată. Ca și cum bunica ar fi lăsat în locul ei o lumină caldă, mică, dar care nu se va stinge niciodată.

Astăzi scriu povestea asta din casa ei. M-am mutat aici. Am aerisit camerele, dar am păstrat tot ce era al ei. Mirosul de levănțică, fotoliul cu flori, podelele scârțâitoare care cântă când treci. Medalionul îl port mereu.

Iar punguța… stă pe noptieră.

Nu mai e o punguță uzată cu nuci.

E inima ei. Și, într-un fel, și a mea.

Iar eu, Raluca — fata care și-a gonit bunica de la nuntă — trăiesc azi cu un singur gând:

Că unele greșeli dor toată viața.

Dar, dacă ai noroc să fii iertat… ai datoria să trăiești mai frumos.

Pentru tine.

Și pentru cel care te-a iubit când lumea întreagă trecea pe lângă tine.