În timp ce fetițele plângeau în pieptul meu, luminile din casă au început să pâlpâie, iar telefonul meu a vibrat: primul mesaj de confirmare tocmai sosise.

Am privit mesajul rece de pe ecranul telefonului ca pe o promisiune. Un mesaj simplu, dar cu o putere colosală: “Activare confirmată. Proprietățile listate au fost preluate.” Ochii mi s-au umplut de lacrimi, nu de durere, ci de o eliberare rece, calculată. Într-un final, venea răzbunarea. Nu una vulgară, ci una elegantă, demnă de o femeie pe care au crezut-o slabă.

M-am aplecat ușor, mi-am strâns fetele și am pornit pe jos, în noapte, cu zăpada scrâșnind sub tălpi. Nu am chemat niciun taxi. Voiam să simt fiecare pas, fiecare durere, fiecare fior care-mi amintea prin ce am trecut. Era nevoie de acea suferință ca să nu-mi mai fie milă. Pentru că, dacă ar fi fost după inima mea de mamă, i-aș fi iertat. Dar ca directoare generală a unui imperiu clădit cu nopți nedormite și sacrificii, trebuia să-i învăț o lecție.

M-am dus direct la hotelul de cinci stele pe care îl dețineam în centrul orașului. Recepționerul, când m-a văzut cu gemenele în brațe și cu obrajii înghețați, a făcut ochii mari.

— Doamna Radu?! Aveți tot etajul 11 rezervat… dar nu v-am văzut niciodată… a bâiguit el, în timp ce chema în grabă personalul să-mi ia bagajele, adică păturile și traista în care pusesem câteva scutece.

— Aș vrea doar lapte cald și liniște. Pentru ele. Eu nu dorm azi noapte.

Mi-am petrecut următoarele ore în fața laptopului. Am semnat online documente, am trimis e-mailuri, am cerut rapoarte. Până dimineață, patru conturi bancare comune fuseseră înghețate, două contracte de închiriere anulate, iar casa — conacul în care am fost alungată — trecea legal în regim de evacuare.

La ora 7 fix, în timp ce Andrei își sorbea liniștit cafeaua, cu Mariana probabil plângându-se că i s-au stins luminile, o echipă de executori judecătorești a bătut la ușă. Acolo unde cu câteva ore înainte mă dăduseră afară ca pe o zdreanță.

— Domnule Popescu, vă rugăm să evacuați locuința. Conform contractului de închiriere reziliat unilateral de proprietar, aveți termen trei ore.

— Cum adică? Ce glumă e asta?! — a urlat Mariana din capul scărilor.

— E o eroare. Eu sunt Andrei Popescu, director de dezvoltare la ArchDesign Concept. Firma are parteneriat cu proprietarii! — a zis el, cu fruntea brăzdată de confuzie.

— Exact. Iar proprietarii nu mai doresc parteneriatul, a răspuns executorul calm.

Andrei și-a scos telefonul din buzunar și a format numărul patronului. Dar numărul era dezactivat. Nu știa că acel “patron” era doar o marionetă în fața imperiului meu. A sunat la bancă. Contul — gol. A încercat să acceseze baza de date a firmei — acces restricționat. Totul se prăbușea în jurul lui ca un castel de cărți construit în vânt.

Mariana a leșinat când a fost anunțată că mașina de lux parcată în curte fusese ridicată la cererea firmei de leasing.

Eu, între timp, priveam pe laptop în timp real camerele de securitate ale vilei. Le-am urmărit cum își strângeau bagajele în grabă, cum urlau, cum încercau să sune în stânga și-n dreapta. Dar nu aveau cui. Toți contactele lor importante erau conectate la mine, într-un fel sau altul. Mariana și Andrei trăiseră pe spinarea mea, crezând că sunt o umbră, o femeie slabă care și-a prins norocul de coadă.

După prânz, am primit un apel. Numărul lui Andrei.

— Irina… — a început el cu o voce moale, pe care n-o mai auzisem de luni bune.

— Da?

— Ce se întâmplă? Nu avem unde merge. Mama plânge, e disperată. Eu… am pierdut tot. Ai făcut asta?

— Nu. Tu ai făcut-o. Tu ai ales să mă alungi. Tu ai ales să-ți calci jurămintele și să te aliezi cu o femeie care m-a urât din prima zi. Eu doar am închis robinetul.

— Irina, te rog. Măcar pentru fete…

Atunci m-am uitat la gemene. Dormeau liniștite în pătuțurile din apartamentul de hotel. Îngeri. Nu meritau să crească într-o familie cu ură, cu minciuni, cu dispreț.

— Pentru fete, am să am grijă să nu le lipsească nimic. Tu și mama ta, însă, veți afla cum e să o luați de la zero. Într-un apartament modest, cu o chirie plătită de stat, poate. Cu un salariu obținut prin muncă, nu prin relații.

— Tu… tu vrei să te răzbuni?

— Nu, Andrei. Vreau să fiu liberă. Și să-mi cresc copiii în liniște. Ai avut ocazia să-mi fii alături. Acum… ai rămas cu nimicul pe care mi l-ai aruncat mie în brațe.

Am închis. Nu am mai răspuns la alte apeluri.

Peste două săptămâni, casa fusese scoasă la vânzare. Firma unde lucrase Andrei fusese absorbită de alt holding, iar el — concediat. Mariana a ajuns să locuiască într-un apartament vechi de pe Bulevardul Giulești, unde vecinii se plângeau de gălăgie și miros de varză.

Eu, între timp, revenisem la birou. Discret. Fără anunțuri, fără a-mi schimba imaginea publică. Irina Radu rămânea în continuare o legendă în lumea modei, dar viața mea personală devenise un sanctuar. Am cumpărat o vilă mică, cochetă, într-o zonă liniștită, unde fetițele mele puteau crește în siguranță. Aveam bonă, aveam timp, aveam pace.

Într-o zi, la un eveniment de caritate, am fost abordată de o tânără jurnalistă care îmi urmărea de ani buni parcursul.

— Doamnă Radu, ați trecut printr-o despărțire destul de publică. V-a schimbat?

Am zâmbit calm.

— Nu m-a schimbat. M-a dezvăluit.

Pentru că nu eram doar o femeie de afaceri sau o mamă singură. Eram o femeie care învățase să nu se mai teamă de pierderi. Care știa acum că cea mai mare putere a unei femei nu stă în ce are, ci în cine e.

Și eu eram Irina Radu — mama gemenelor mele, creatoarea unui imperiu, dar mai presus de toate, o femeie liberă.