Îi arătam fiicei mele câteva fotografii vechi din facultate. Avea cam cinci ani. Am ajuns la o poză cu mine și fostul meu iubit, un tip cu care am fost înainte să-l cunosc pe tatăl ei.

Credeam că aruncasem acea poză.

Ea a arătat spre el și a spus: „Îl știu. E omul care mi-a dat brățara la bâlci.”

Mi s-a strâns stomacul. Bâlciul?

Trecuseră luni bune de când fuseserăm la acel mic bâlci de vară de la marginea orașului Milișăuți. Din acela cu tarabe prăfuite, vată pe băț scumpă și carusele obosite. Îmi aminteam mai ales pentru că atunci câștigase o banană uriașă de pluș la un joc aproape imposibil.

Și brățara?

Îmi aminteam vag. Venise alergând spre mine, fluturând o brățară albastră cu alb, spunând: „Un domn mi-a dat-o! Era foarte drăguț!” Am presupus că era vreun vânzător de la standuri care oferea nimicuri copiilor ca să atragă clienți. Părea ieftină și inofensivă, așa că doar am zâmbit și am mulțumit.

Dar bărbatul din poză — Nicolae — era cineva pe care nu-l mai văzusem de aproape șapte ani.

Nu mai vorbisem cu el de când pusesem capăt relației și plecasem din apartamentul nostru mic din Constanța, doar cu un geamantan și planul de a mă muta la București.

Pentru mine, el trebuia să fie „pentru totdeauna”. Sensibil, artistic, mereu schițând ceva pe colțurile caietelor. Fuseserăm de nedespărțit trei ani, dar când am primit un job în alt oraș și el nu putea să-și lase tatăl bolnav, totul s-a destrămat. Timpul ne era potrivnic. Și mi-am spus că asta era suficient ca să las totul în urmă.

Dar acum fiica mea îmi spunea că l-a întâlnit — întâmplător, ca și cum destinul îl aruncase din nou în viețile noastre, ca un bumerang.

Am privit lung poza. Arăta la fel ca atunci. Piele măslinie, zâmbetul acela șmecheresc, ca și cum ar fi auzit o glumă doar de el știută, degetele lungi odihnindu-se ușor pe umărul meu.

— Ești sigură, draga mea? am întrebat.

Ea a dat din cap cu seriozitatea pe care numai copiii de cinci ani o pot avea.
— Avea o șapcă albastră. Și știa cum mă cheamă. A zis: „Semeni leit cu mama ta.”

Am încremenit.

A spus asta?

Nu folosisem niciodată numele ei real în public. Eram atentă la asta. Fără ecusoane, fără tricouri personalizate. Ca să știe numele ei, trebuia să mă fi cunoscut.

În seara aceea am sunat-o pe sora mea, Diana.

— Să nu te sperii, i-am zis, deși știam că o va face. Îți mai amintești de băiatul acela din facultate, Nicolae?

— Tipul artistic? Ăla de care erai sigură că te vei mărita, dar pe care l-ai dispărut fără explicații? a zis ea, ronțăind ceva la telefon.

— Da… Ei bine, se pare că s-a întâlnit cu copilul meu la bâlciul din Milișăuți.

Tăcere.

Apoi: „Stai, CE?”

I-am povestit tot. A făcut o pauză și mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte:

„Poate nu a fost doar o întâmplare. Poate te căuta.”

Gândul ăsta nu-mi mai dădea pace. De ce m-ar fi căutat după atâta timp? Și de ce nu a luat legătura direct?

Am început să mă gândesc la brățară. Am scos-o din cutiuța de bijuterii a fiicei mele. Era prea bine lucrată ca să fie un simplu premiu de bâlci. Fiecare mărgea avea simboluri gravate, ca niște constelații. Îmi aminteam că Nicolae făcea brățări de genul — chiar vânduse odată pe internet ca să-și plătească chiria.

Am început să-l caut online. N-am găsit nimic. Nici rețele sociale, nici măcar LinkedIn sau Facebook vechi.

Și apoi mi-am amintit — cofetăria mamei lui. “Iasomie & Secară.”

Am căutat-o pe Google. Încă deschisă. Tot în Constanța.

Weekendul următor, i-am cerut fostului soț să o ia pe fiica noastră o zi în plus. Nu a pus întrebări. Mi-am făcut bagajul și am condus cinci ore înapoi, în orașul pe care îl părăsisem.

Am parcat vizavi de cofetărie, cu inima bătând ca o tobă.

Arăta la fel ca atunci — cu rame galbene, marchiză albastră, miros de cardamom și pâine proaspătă. Am intrat și am fost lovită de amintiri.

O femeie de la tejghea s-a uitat lung și a făcut ochii mari.

— Liana? a întrebat.

Am clipit. — Doamna Rădoi?

A venit și m-a îmbrățișat de parcă nu trecuseră ani.

— Nicolae nu e aici acum, a spus ea fără să o întreb. Dar mai vine. Ține ateliere de artă în partea cealaltă a orașului.

Tonul ei trăda că știa mai mult decât voia să spună.

Mi-a scris ceva pe un bilețel. „Du-te la el. E la depozitul de pe strada Iacobescu. Pictează un mural săptămâna asta.”

Am mulțumit și am plecat, amețită.

L-am găsit ușor. Scări, pânze, pereți acoperiți cu culori, forme, chipuri — un vis viu pe cărămidă.

Și el era acolo.

Cu șapte ani mai în vârstă, puțin mai obosit, dar era el.

S-a uitat în jos de pe scară și a încremenit.

— Liana?

Am uitat să respir.

— Bună, am șoptit.

A coborât încet. Și-a șters mâinile de o cârpă pătată de vopsea. M-a privit ca și cum încerca să rezolve un puzzle pierdut de ani.

— Ai venit, a spus.

Am dat din cap.

Am stat pe niște găleți răsturnate. La început a fost stânjenitor. Apoi, ca și cum anii nu ar fi trecut, conversația a început să curgă.

— Am văzut-o, a zis încet. Fata ta. N-am vrut să o sperii. Nici pe tine.

— Ea a spus că i-ai dat o brățară.

— Nu știam dacă să-ți spun ceva. Te-am văzut și pe tine la bâlci. De departe. Păreai… fericită.

Nu am știut ce să răspund.

— M-am gândit mult la tine, a continuat. Am făcut brățara aceea acum un an. O țineam în portofel. Știu, sună prostesc.

L-am privit fix. — Ai făcut-o înainte să o vezi?

— Da. Doar… ceva îmi spunea să păstrez o fărâmă de speranță. Nu știam că ai copil. Dar când am văzut-o… am știut. Semăna leit cu tine.

Am rămas în tăcere.

Apoi a adăugat:
— Nu am încetat niciodată să mă întreb de ce ai plecat așa.

Am înghițit în sec. — Am crezut că e cel mai bine. Tu aveai viața ta, eu pe a mea. Mi-a fost frică să-ți cer să alegi.

A dat din cap. — Nici măcar nu mi-ai dat șansa. A durut.

— Știu, am spus în șoaptă.

S-a ridicat, și-a scuturat blugii și s-a întors spre perete. — Viața e ciudată, nu? Cum aduce lucrurile înapoi.

Nu știam ce vreau de la asta. Închidere? O a doua șansă?

Dar când am plecat din depozit, m-am simțit mai ușoară. Ca și cum un nod mi se dezlegase din piept.

În următoarele luni am ținut legătura. Mesaje. Apeluri. A venit chiar și în vizită — și și-a cunoscut fiica din nou, de data asta oficial.

Ea l-a plăcut imediat. I-a spus „Domnul Mărgele Stelare.”

Într-o zi m-a întrebat: „De ce nu-l păstrăm?”

Copiii… fără filtru.

Am râs, dar gândul mi-a rămas.

Încet, am început să petrecem weekendurile împreună. Parcuri, muzee, restaurante mici. Fără dramă, doar momente reale.

Și răsturnarea?

Într-o noapte, fiica mea s-a îmbolnăvit grav. M-am panicat. Fostul meu soț era plecat. L-am sunat pe Nicolae fără să mă gândesc.

A venit în zece minute. A dus-o în brațe la spital, a stat cu noi toată noaptea. A făcut-o să râdă când i-au luat sânge. Mi-a ținut mâna când medicul a spus că ar putea fi apendicită. S-a dovedit a fi doar o infecție puternică, dar atunci am văzut ceva ce nu-mi permisesem să văd de ani.

El nu încetase să fie omul acela. Cel care iubea cu toată inima. Cel care era mereu acolo.

Mai târziu, după ce ne-am întors acasă și ea dormea, m-am uitat la el și i-am spus:
— Cred că am greșit plecând.

El a zâmbit trist.
— Am greșit amândoi. Dar suntem aici acum.

În noaptea aceea nu am făcut promisiuni. Doar ne-am strâns pe canapea, în timp ce ea dormea în camera alăturată.

Și încet, am reconstruit — cărămidă cu cărămidă emoțională.

Nu a fost rapid. Nu a fost ușor.

Dar a meritat.

El a început să facă brățări împreună cu ea. Și-au deschis un mic magazin online. Încă îl tachinez că ea e mai bună la promovare decât a fost el vreodată.

Nu suntem căsătoriți. Încă. Suntem doar noi, în cel mai onest și prezent mod pe care l-am trăit vreodată.

Uneori, viața aduce înapoi ce ai pierdut, nu ca să te rănească — ci ca să vadă dacă acum ești pregătit să-l ții altfel.

Dacă citești asta și te gândești la persoana pe care ai lăsat-o în urmă — sau la cea care te-a lăsat — întreabă-te: a fost cu adevărat sfârșitul? Sau doar o pauză?

Pentru că unele capitole nu sunt terminate. Doar așteaptă un stilou mai potrivit.

Dacă povestea asta ți-a ajuns la inimă, dă-i un like și distribuie 💙
Poate cineva are nevoie să o audă azi.