Împărțit între iubire și loialitate, decizia lui Stefan avea să redeseneze viitorul familiei sale.
Primele raze ale dimineții treceau prin jaluzelele crăpate din bucătărie, proiectând fascicule aurii în încăpere.
Gektor stătea la masă, cu mâna tremurând ușor în timp ce sorbea din cafea.
Anii apăsau greu asupra lui, la fel cum casa scârțâia sub propria greutate. Era casa pe care o construise împreună cu Lina, soția sa timp de 45 de ani, iar fiecare colț al casei îi șoptea prezența.
Pereții erau plini de amintiri: Alex în roba de absolvire, Stefan zâmbind cu un pește abia prins și Lina radiind de bucurie în fiecare fotografie.
Pieptul lui Gektor se strângea de fiecare dată când o privea. Chiar și în liniștea casei, ea era acolo.
Fotoliul ei preferat, săculeții cu lavandă ascunși prin sertare și medalionul vechi pe care îl păstra îi ofereau un confort trecător.
„Îmi spuneai mereu că o să îmbătrânesc și o să devin morocănos,” murmură el, zâmbind slab. „Ei bine, aveai parțial dreptate, Lina.”
„Tată, ești bine?” Vocea lui Stefan întrerupse liniștea. Era în prag, prezența lui calmă și constantă în viața lui Gektor.
Stefan fusese mereu fiul de încredere, cel care rămăsese acasă când Alex se mutase departe, în cealaltă parte a țării.
Dar cu trei ani în urmă, Stefan o adusese pe Angela în viața lor, iar totul începuse să se schimbe.
Gektor dădu din cap. „Doar reflectam.”
Stefan se îndreptă spre aragaz. „Mic dejun?”
„Nu mi-e foame,” răspunse Gektor, simțind prezența Angelei înainte ca aceasta să intre în bucătărie.
„Stefan, nu avem toată ziua,” strigă ea, cu tocurile răsunând pe podea.
Fără să-l privească măcar pe Gektor, adăugă: „Trebuie să plecăm într-o oră.”
„Știu, Ange,” spuse Stefan, vocea calmă dar obosită.
Angela își dădu ochii peste cap și ieși din cameră, cu telefonul deja în mână.
Gektor suspină și se așeză din nou. Stefan încercă să reducă tensiunea.
„E doar stresată,” spuse el, deși părea mai mult o încercare de a se convinge pe sine.
Tensiunea creștea pe parcursul zilei.
Gektor o surprinse pe Angela murmurând nemulțumiri despre casa mică, starea acesteia și despre el.
Cuvintele ei acide îl înțepau, dar nu spuse nimic, retrăgându-se în confortul amintirilor.
Seara, frustrarea Angelei explodă.
„Stefan, trebuie să vorbim,” spuse ea ferm după cină.
Dispărură în camera lor, dar discuția lor înăbușită continuă pe hol.
Gektor, mergând să caute o pătură, se opri când îi auzi cuvintele.
„M-am săturat, Stefan. Bătrânul ăsta trebuie să plece.
Trimite-l pe tatăl tău la un azil sau plec. Am plătit deja pentru un loc, trebuie doar să-l duci.”
Gektor se opri, pieptul strângându-i-se.
Greutatea cerinței ei era copleșitoare. Se întoarse în camera lui, refuzând să mai audă altceva.
Dimineața următoare, Gektor era așezat la masă cu o mică geantă lângă el.
Când Stefan intră, cu fața palidă și ochii roșii, Gektor vorbi primul. „E în regulă, fiule. Înțeleg.”
„Dar—” începu Stefan, cu vocea tremurând.
„Nu,” spuse Gektor ferm. „Trebuie să-ți trăiești viața. Nu lăsa ca eu să te împiedic să mergi mai departe.”
Tăcerea dintre ei era grea în timp ce Stefan conducea.
Gektor privea pe fereastră, nesigur de destinație, dar prea obosit să întrebe.
În cele din urmă, Stefan vorbi, cu voce tremurătoare.
„Tată, eu… nu mai pot.”
Ajunseră la aeroport. Gektor își privi fiul, confuz.
„Unde mergem?” întrebă, ezitant.
Buzele lui Stefan se strânseră într-un zâmbet slab. „Mergem să-i vizităm pe Alex și familia lui.”
Fruntea lui Gektor se încreți. „Dar Angela—”
„I-am spus să-și facă bagajele,” răspunse Stefan, acum cu voce calmă. „Va găsi scrisoarea mea când se va întoarce.”
Pentru un moment, Gektor rămase fără cuvinte. Căută îndoiala pe chipul fiului său, dar găsi doar determinare.
„M-ai apărat?” murmură el.
„M-ai învățat să o fac,” răspunse Stefan.
„Nu aș fi lăsat-o niciodată să te trateze ca și cum nu ai conta. Ești important pentru mine. Pentru Alex. Pentru toți noi.”
Lacrimi îi urcară în ochii lui Gektor. Își puse o mână pe umărul fiului său și murmură: „Mulțumesc.”
Când ajunseră la Alex, lângă plajă, căldura familiei îi învălui.
Alex își îmbrățișă tatăl cu un mare zâmbet, râsul lui răsunând puternic.
„A trecut prea mult timp, tată!”
„Bunicule!” strigară copiii lui Alex, alergând spre Gektor.
Bucuria lor era contagioasă și, pentru prima dată după ani, Gektor se simți ușurat.
În acea seară, familia se adună pe plajă sub un cer înstelat.
Gektor privea cum nepoții săi se jucau pe mal, în timp ce Alex și Stefan dezbăteau cel mai bun mod de a face un foc de tabără.
Maria, soția lui Alex, se așeză lângă Gektor și îi spuse: „Ai crescut doi bărbați incredibili. Ar trebui să fii mândru.”
„Sunt,” răspunse Gektor blând, cu vocea plină de emoție.
Între timp, Angela se întoarse într-o casă goală.
Tocurile ei răsunau pe podeaua din gresie când își puse geanta jos. „Stefan?” strigă, dar doar tăcerea îi răspunse.
Pe blat era un plic cu numele ei. Înăuntru, scrisoarea lui Stefan spunea:
„Nu pot trăi într-o casă unde respectul nu este reciproc.
Tatăl meu nu este o povară. Este o binecuvântare. Dacă nu poți vedea asta, atunci tu și cu mine nu avem un viitor împreună.”
Angela rupse scrisoarea, furia deformându-i chipul.
„Chiar a plecat. Pentru el,” murmură ea. Dar sub furia ei, era mușcătura amară a respingerii.
Stefan își alesese tatăl în locul ei.
Luni mai târziu, întorcându-se acasă, Gektor îl privi pe Stefan plantând un panou pe teren.
„Bine ați venit acasă. Doar pentru familie,” scria.
Gektor zâmbi, sprijinindu-se de balustrada prispei.
„Ai făcut bine, fiule. Mama ta ar fi mândră.”
„Am învățat de la cei mai buni,” răspunse Stefan.
Gektor privi grădina liniștită, simțind un profund sentiment de apartenență.
Pentru prima dată după ani, se simțea cu adevărat acasă.