După ce părinții lui Megan au dat-o afară la optsprezece ani, ea a rupt legătura cu familia. Dar într-o zi, se întoarce la casa ei din copilărie și descoperă că locuința este acum pe numele ei, iar părinții ei sunt dispăruți.

Ani mai târziu, trece din nou pe acolo, iar de data aceasta, vede vechea casă decorată pentru sărbători. S-au întors oare părinții ei?

Au trecut douăzeci de ani de când am vorbit ultima dată cu părinții mei. Douăzeci de ani de când m-au dat afară pentru că am rămas însărcinată.

Aveam 18 ani, eram tânără și speriată, dar destul de încăpățânată pentru a-mi susține hotărârea. Încă îmi amintesc vocea tatălui meu, furia aproape că îmi îngheța sângele în vene.

„Dacă pleci cu el, Megan, să nu te mai gândești să te întorci!” a strigat el. „Nu vreau să te mai văd! Ești un dezastru, și în loc să alegi să fii mai bună, alegi distrugerea de sine.”

Am plecat oricum.

Chiar în acea noapte, mama mea a stat tăcută la ușă, cu brațele în jurul ei, privindu-mă cum plec. Nu a spus nimic; doar m-a lăsat să plec în frig.

„Atât? Nu ai nimic de spus? Mamă, serios?” am spus.

Și-a deschis gura pentru o secundă. În loc să spună ceva, a intrat în casă și a închis ușa.

Nu m-au iertat niciodată.

Dar iată-mă, douăzeci de ani mai târziu. Am treizeci și opt de ani, cu trei copii frumoși și un bărbat care mi-a fost alături prin toate. Evan și cu mine eram liceeni când ne-am întâlnit, și când am rămas însărcinată, am crezut cu adevărat că va pleca de lângă mine.

„De ce aș pleca?” a întrebat el, ținând testul de sarcină. „Suntem împreună în asta, Megan.”

„Dar ce se va întâmpla cu bursa ta la facultate? O vei sacrifica?” am întrebat.

„Desigur,” a spus el. „Hai să facem asta, Meg. Noi, tu și bebelușul!”

Așa că am decis să le spun părinților mei, ceea ce a dus la excluderea mea de către tatăl meu.

În ciuda tuturor lucrurilor, am construit o viață. O viață chiar bună. Și să vă spun sincer, nu regret niciun moment. Evan muncește din greu, iar copiii noștri, Ella, Maya și Ben, sunt tot ce mi-am dorit vreodată.

Dacă mi-ai fi spus la optsprezece ani că încă voi fi cu el după două decenii, aș fi râs cu lacrimi.

Dar iată-ne.

Fericiți.

Ultima dată când am vizitat casa părinților mei a fost acum cinci ani. Dispăruseră într-o excursie pe munte. Ar fi trebuit să fie doar o escapadă de weekend, aparent.

Doar un weekend.

Dar nu s-au mai întors.

„Îmi pare rău, Megan,” mi-a spus vecinul nostru, domnul Smith, când am mers să întreb despre părinții mei. „Chiar nu ai auzit despre asta? Incidentul?”

„Ce incident? Despre ce vorbești?” am întrebat, simțind un sentiment de neliniște.

„Au plecat într-o drumeție, Megan. Știi, excursiile lor obișnuite de weekend? Mi-au lăsat cheile aici ca să hrănesc câinele. Dar la sfârșitul weekend-ului, nu s-au mai întors.”

„Ce vrei să spui?” am întrebat.

„Când nu s-au întors, am raportat asta la poliție, iar o echipă de căutare a fost trimisă. Ofițerii au spus că tot ce au găsit au fost rucsacuri abandonate pe o stâncă,” a oftat el.

„Niciun… corp?” am întrebat, vocea amenințând să cedeze.

În ciuda relației noastre tensionate, m-am așteptat mereu ca părinții mei să fie acolo, acasă. Să fie mereu între acei patru pereți pentru momentul în care aveam nevoie de ei.

Întotdeauna mă bazasem pe ei pentru ziua în care voi decide să-mi aduc copiii să îi întâlnească.

Și acum?… au dispărut.

„Nu, draga mea,” a spus domnul Smith. „Nu există corpuri, nicio urmă, nimic. Parca au dispărut fără urme.”

După aceea, totul a fost despre a-mi semna casa pe numele meu. Nu vroiam să fac nimic cu ea, doar voiam să o păstrez acolo. Am mers la secția de poliție și detectivul a închis dosarul ca fiind un caz neelucidat.

„Mergi mai departe, Megan,” mi-a spus. „Nu am avut niciun indiciu de ani de zile.”

Problema era să dovedesc că sunt fiica lor, din fericire exista o clauză în testamentul tatălui meu, care preciza că totul va fi al meu dacă el și mama mea ar deceda.

Timp de cinci ani după aceea, casa a stat goală. Nu am avut curajul să o vând, însă. Ceva din a o lăsa să plece părea greșit.

Așa că, a rămas acolo, adunând praf și neglijență, înghețată în timp ca o fantomă a trecutului cu care nu eram pregătită să mă confrunt.

Până în seara aceasta.

Era Ajunul Crăciunului. Și din motive pe care nu le puteam explica, m-am trezit conducând către vechiul loc în loc să iau untul extra de care Evan și cu mine aveam nevoie pentru curcanul de a doua zi.

Casa era abandonată și a fost în ultimii cinci ani. Pe măsură ce conduceam, mi-am imaginat exact cum ar arăta după toți acești ani. Am imaginat ferestrele din față crăpate și dârele de graffiti traversând pereții ca niște cicatrici de luptă.

Am imaginat buruienile înghițind paturile de flori pe care mama le iubea, și veranda de lemn, care probabil era plină de așchii și se lăsa sub greutatea anilor de neglijență.

Când am parcat în alee, inima mea s-a strâns la vederea casei.

Era decorată.

Nu doar întâmplător decorată, ci frumos decorată. Vechile ghirlande de luminițe tremurătoare pe care tatăl meu le suspenda de-a lungul streașinilor străluceau ușor contra cerului de seară.

Era o coroană de flori palidă, cu clopoței mici, care atârna strâmb de ușa din față. Pe alee erau aceleași bastoane de zahăr din plastic pe care le foloseam să le așezăm în fiecare decembrie. Le-am recunoscut chiar și pe aceleași reni de lemn pe care obișnuiam să îi setăm în fiecare decembrie. Erau toți vechi și ciobiți, dar încă stăteau mândri pe plajă.

Inima mea a început să bată mai repede pe măsură ce am coborât din mașină. Cum ar fi posibil așa ceva?

Cine ar fi făcut așa ceva? Nimeni nu locuia acolo. Nimeni nu locuise de ani de zile.

În timp ce mă plimbam prin curte, am văzut un generator mic pe verandă. Era conectat la lumini, alimentându-le printre restul casei abandonate.

Decorațiile arătau exact cum obișnuia să le pregătească tatăl meu. Aceleași lumini, aceeași dispunere. Un nod mi s-a format în gât. Era ca și cum aș fi pășit înapoi în copilăria mea, ca și cum timpul s-ar fi întors înapoi.

Chiar dacă era doar pentru o noapte.

Trebuia să știu cine era în spatele acestui lucru. Aveam nevoie să știu dacă era realitate sau doar în capul meu.

Ușa din față era ușor întredeschisă. Am ezitat pentru un moment, pulsul meu devenind rapid și neuniform, înainte de a o împinge ușor.

În interior, casa mirosea a praf și amintiri, dar sufrageria…

Sufrageria mi-a tăiat respirația.

O Pom de Crăciun stătea lângă șemineu, exact ca cele din copilăria mea. Era decorat cu ornamente nepotrivite și prea multe șiruri de beteală. Ciorapii erau atârnați de mantelă, iar sub pom erau câteva cadouri împachetate, legate cu panglici uzate.

Și apoi l-am văzut.

O figură stătea în fața șemineului, ușor aplecată, siluetată de strălucirea flăcării care se stingea.

Nu m-am putut opri. Cuvântul mi-a scăpat de pe buze înainte să mă gândesc. „Tată?” am strigat.

Figura s-a mișcat ușor și s-a întors încet către mine, lumina focului jucându-se peste fața lui.

Nu era tatăl meu.

Era un tânăr la treizeci și ceva de ani, cred. Părul său întunecat era ciufulit, iar fața lui era umbrită de oboseală. Purta un palton uzat, iar obrajii săi erau roșii de frig.

Dar, cum l-am văzut, am știut exact cine era.

„Max?” am șoptit.

Ochii lui s-au mărit, și un mic zâmbet rușinat a tras colțul gurii sale. „Mă mai ții minte? Megan?”

Bineînțeles că îmi aminteam de el.

Era băiatul care locuia alături, cel cu părul dezordonat și un zâmbet larg. Dar atunci, nu putea să fie mai în vârstă decât mine.

„Ce faci aici?” am întrebat.

Max a privit în jurul camerei.

„Am stat aici. Doar pe timpul iernii, Megan,” a mărturisit el. „Este al doilea an acum.”

Am rămas uimită.

„De ce?”

„Nu prea am unde să merg,” a zis el, ținându-se de cap.

Mi-a luat un minut să procesez ce spunea.

„Max, ești fără adăpost?” am întrebat.

El a dat încet din cap.

„Da,” a spus. „Părinții mei adoptivi, familia Smith? M-au dat afară, de fapt. A fost după ce ai venit în urma cu zece ani și tata ți-a spus despre părinții tăi. Am avut puțin noroc rău, și cred că doar nu au mai vrut să aibă grijă de mine. E greu, știi? Găsirea unui loc de muncă. Am fost între prieteni pentru o vreme… dar și ei s-au săturat.”

Pieptul meu s-a strâns la cuvintele lui.

El a aruncat o privire în jurul camerei, un zâmbet jucându-se pe buze.

„Mi-am amintit cum obișnuia tatăl tău să decoreze casa. Aveați cea mai frumoasă casa din cartier. Când eram în plimbare de dragul vremurilor trecute, am văzut că casa era încă goală. Și m-am făcut comod… Am găsit decorațiile în subsol.”

Am fost amândoi tăcuți pentru un timp.

„De ce nu ai vândut locul?” m-a întrebat.

„Nu am răspunsuri bune,” am spus. „Doar am vrut să îl păstrez așa cum era.”

Max a dat din cap.

„Îmi pare rău dacă nu ar fi trebuit să fiu aici,” a spus Max. „Doar… nu am avut unde să merg. Nicio familie la care să apelez de sărbători, și sincer, nu credeam că va deranja pe cineva.”

Ceva s-a rupt în mine în acel moment. Am trecut prin tot ce tocmai descrisese Max.

„Vino la mine,” am spus. „Nimeni nu ar trebui să petreacă Crăciunul singur. Și oricum, am trei copii care vor avea nevoie să fie distrasi de grămada de cadouri de acasă.”

Ochii lui Max s-au mărit, și pentru o secundă, părea același băiat de acum mulți ani, cel care era disperat să fie iubit de cineva.

Acum, șezând în sufrageria mea, urmărindu-mi copiii bucurându-se de compania cuiva din trecutul meu, realizasem ce trebuie să fac.

Evan și cu mine avem ceva economii. Ar putea fi suficient pentru a renova casa. Odată ce va fi făcută, Max ar putea locui acolo. Ar putea închiria câteva camere către locatari dacă ar avea nevoie de venituri suplimentare. Nu e mult, dar e un început, și știu că îi va oferi o șansă să se redreseze.

Am pus cana de ciocolată caldă pe măsuța de cafea. Începusem să devin entuziasmată.

Nu știu dacă părinții mei ar aproba planul, dar nu contează. Casa nu mai aparține amintirii lor. E timpul să îi dăm un nou scop.

Și cine știe? Poate că banii pe care îi vom face vor ajunge să meargă către fondul pentru facultatea Ellinei, Mayei sau a lui Ben într-o zi.

Ce ai fi făcut tu?

Aștept cu nerăbdare să aflu gândurile și comentariile tale! Spune-mi ce crezi despre această poveste și cum ți-ar plăcea să evolueze. Cum ai fi reacționat dacă te-ai afla în locul meu? Hai să împărtășim idei!