Fiecare contracție era ca o lamă care se înfigea tot mai adânc. Când simțeam că-mi pierd forțele, am văzut faruri în depărtare — o mașină încetinind, o voce strigând: — „Doamnă! Țineți-vă bine!” Apoi, totul s-a făcut negru.

Când deschid ochii, sunt într-un pat de spital. Totul e alb, luminile mă dor, iar sunetul unei monitoare cardiace îmi bate în urechi ca o tobă în surdină. O asistentă se apropie cu un zâmbet cald și-mi pune mâna pe frunte.

— „Bine ați revenit, doamnă. Ați fost adusă la timp. A fost foarte aproape…”

— „Copilul?” șoptesc cu buzele uscate.

— „Fetița e bine. La terapie neonatală, doar în observație. Dar e puternică. Și dumneavoastră… ați avut un înger păzitor.”

Ochii mi se umplu de lacrimi. Îmi amintesc vag de vocea aceea din noapte, de brațele care m-au ridicat din zăpadă și de căldura dintr-o mașină. Un bărbat. O voce necunoscută. Încerc să vorbesc din nou.

— „Cine m-a adus aici?”

Asistenta zâmbește.

— „Un șofer de tir. Domnul Petrescu. S-a oprit când v-a văzut pe marginea drumului. A sunat imediat la 112 și v-a adus până la intersecție, unde v-au preluat paramedicii. A refuzat să plece până nu s-a asigurat că sunteți în siguranță.”

Simt cum o emoție profundă îmi strânge inima. Un necunoscut a făcut pentru mine mai mult decât a fost în stare să facă propriul meu soț.

În următoarele ore, îmi vine greu să accept tot ce s-a întâmplat. Îmi țin fetița la piept și plâng în tăcere. Mă gândesc la Andrei. Nu m-a sunat. Nu a întrebat nimeni de mine. Nici el, nici mama lui.

Telefonul îmi e pe noptieră. Are bateria aproape descărcată. Deschid ecranul. Zero apeluri. Niciun mesaj.

În ziua externării, doctorul îmi strânge mâna și îmi spune că am fost norocoasă. Îi mulțumesc, dar simt în suflet un gol cumplit. Sunt singură, cu o bebelușă în brațe și o întrebare care mă macină: cum am putut să trăiesc atâția ani alături de un om care, în clipa cea mai grea a vieții mele, m-a abandonat?

Sun afară un taxi și pornesc spre garsoniera părinților mei, unde nu mai călcasem de ani de zile. Ei nu l-au acceptat niciodată pe Andrei. Mama mea îmi deschide ușa și, când mă vede cu fetița în brațe și cu ochii umflați de plâns, mă îmbrățișează fără să spună nimic.

— „Știam că o să se ajungă aici,” îmi șoptește. „Dar ești acasă acum. Și ai fetița. N-o să mai fii niciodată singură.”

Trec săptămâni în care Andrei nu mă caută. Într-un final, primesc un mesaj scurt, sec:

„Sper că ai rezolvat cu spitalul. Am avut o seară minunată cu mama.”

Atât. Nimic despre copil. Nimic despre mine. Atunci încep să înțeleg. N-a fost doar un moment de furie. A fost esența lui. Un om care a pus mereu familia lui deasupra celei pe care o formam noi doi. Un bărbat care n-a vrut niciodată să fie tată. Sau soț.

Mă hotărăsc. Îmi angajez un avocat și pornesc procesul de divorț. Reacția lui? Un râs batjocoritor pe WhatsApp:

„Ai să vezi cât de greu e să crești un copil singură. N-o să reziști fără mine.”

Dar realitatea îl contrazice.

Într-un cartier modest din Brașov, încep o nouă viață. Mă angajez ca asistentă la un centru de îngrijire vârstnici, în schimburi de noapte, cât timp mama mea are grijă de fetiță. Nu e ușor. Sunt nopți în care plâng în baie, de oboseală și de dor, dar și zile în care o privesc pe Maria și simt o putere pe care n-am avut-o niciodată.

La un an după naștere, primesc o scrisoare de la Andrei. Nu are curajul să vină personal. Își cere scuze, dar nu din inimă — e clar că simte mai degrabă presiunea rușinii decât remușcarea sinceră. Îmi cere să-l iert și să-l primesc înapoi în viața noastră.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Nu mai sunt femeia aceea care-l ruga în mașină să meargă la spital. Nu mai tremur în fața lui. Îi scriu o scrisoare înapoi, calmă, lucidă:

„Andrei, fetița noastră a venit pe lume fără tine. Și a crescut fără tine. Nu pot șterge ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Poate că ai fost crescut să crezi că mama ta trebuie pusă pe primul loc. Dar eu, în noaptea aceea, eram și mamă, și soție, și o femeie în pericol. Și ai ales să mă abandonezi. Nu mai avem nimic de împărțit.”

După aceea, tăcere.

Dar viața mea merge mai departe.

Îl revăd pe domnul Petrescu într-o zi, la un popas, unde am mers cu mama și cu Maria. Îl recunosc imediat, deși trecuseră luni. Mă apropii, cu fetița de mână, și îi spun:

— „Domnule Petrescu… mi-ați salvat viața. Și pe a ei.”

Bărbatul își scoate șapca, vizibil emoționat. Se uită la copilă și dă din cap.

— „Nu-i nevoie să-mi mulțumești, doamnă. E normal să ajuți când vezi o femeie necăjită în mijlocul viscolului. Mi-ați rămas în minte. Nu am uitat privirea aia de spaimă.”

Îi ofer o îmbrățișare. Maria îl prinde de mână fără teamă. Și așa, dintr-un necunoscut, devine un prieten al familiei. Într-o lume care părea rece și nepăsătoare, există totuși oameni care fac gesturi simple, dar uriașe.

Trei ani mai târziu, în sala de festivități a grădiniței, stau lângă mama și domnul Petrescu. Maria cântă pe scenă, cu o fundă albă în păr și obrajii rumeni de emoție. Când termină poezia și se uită în sală, ne zâmbește. Iar eu știu. Am făcut tot ce trebuia.

Andrei? Am auzit că s-a mutat în alt oraș. N-a mai căutat copilul. Poate pentru că, în adâncul lui, știe că nu mai are ce găsi. Pentru că eu și Maria suntem bine. Am supraviețuit viscolului, singurătății, și am învățat că iubirea nu se cere. Se oferă.

Și atunci când te simți cel mai pierdut, cineva, undeva, oprește mașina și te întreabă:

— „Aveți nevoie de ajutor?”

Da. Am avut. Și l-am primit. Iar acum, îl dau mai departe.