Se spune că nu cunoști niciodată pe cineva cu adevărat până nu ai trăit cu ei.

Credeam că o cunosc pe soacra mea, dar totul s-a schimbat când am decis să o urmez.

Ceea ce am descoperit nu a fost doar un secret; era o bombă cu ceas care amenința liniștea casei noastre.

Am crezut că viața mea este previzibilă, cu rutina ei reconfortantă.

Am lucrat ca designer grafic independent, ceea ce mi-a oferit flexibilitatea de a fi acasă în majoritatea zilelor, în timp ce aduc acasă un venit decent.

Xander, soțul meu, a lucrat multe ore la firma lui de avocatură, așa că deseori aveam casa pentru mine.

A fost liniște până când soacra mea, Cordelia, s-a mutat acum trei luni.

După moartea soțului ei, ne-a sunat într-o noapte, cu vocea tremurândă.

„Olive, dragă… Nu știu cum să fac asta singură”, strigă ea în telefon.

„Casa este atât de goală, atât de singură… Trebuie doar să fiu aproape de familia mea.”

M-am uitat la Xander și el a dat din cap, părând îngrijorat.

Am fost de acord ca Cordelia să se mute; părea a fi lucrul corect de făcut pentru o femeie îndurerată care tocmai își pierduse partenerul de 40 de ani.

Dar de la început ceva nu a fost în regulă.

Cordelia fusese întotdeauna puțin ciudată, dar acum comportamentul ei era imprevizibil.

În fiecare joi, pleca dimineața devreme și se întorcea noaptea târziu, hainele purtând o duhoare groaznică: ceva putrezit și umed, ca decăderea.

Mirosul se simțea, lipindu-se de aer și făcându-mă să mă întreb ce face cu adevărat.

„Mamă, unde ai fost astăzi?” a întrebat-o Xander într-o joi seară, în timp ce intra în bucătărie, evitându-ne privirea.

Am stat lângă aragaz, prefăcându-mă că amestec o oală cu supă, încercând să nu-mi încreț nasul la miros.

„Oh, doar petrec cu niște prieteni vechi”, a spus el, fluturând mâna absent, cu zâmbetul încordat și neconvingător.

„În fiecare joi?” am întrebat, păstrându-mi tonul informal.

„Trebuie să fie un grup social frumos.”

S-a uitat la mine, cu ochii zăbovindu-i un moment prea mult, apoi a ridicat din umeri.

„Ne place să ne întâlnim regulat.

E bine pentru suflet, știi, să ajungi din urmă cu vechii prieteni.”

Dar acel miros – parcă s-ar fi târât într-un canal.

Mirosul a persistat mult după ce a murit, un amestec înțepător de gunoi și ceva umed și putred.

Mi-am simțit curiozitatea roadându-mă, ca atunci când nu poți să nu atingi un dinte dureros.

Într-o seară de miercuri, nu am mai suportat.

„Xander”, am șoptit eu, dându-i o scuturare blândă pentru a-l trezi.

„Chiar crezi povestea asta?”

Și-a deschis ochii adormiți.

„Ce poveste?”

„Povestea despre mama ta „întâlnește cu vechii prieteni”, i-am răspuns.

„În fiecare joi? Și acel miros… nu este normal.”

Suspin.

„Poate că doar îndurerează în felul lui, Olive.

Oamenii tratează lucrurile diferit.”

Am simțit că mi se strânge maxilarul.

„Și în ce fel ar fi asta? Scotoci prin tomberoane?”

A râs încet, încă pe jumătate adormit: „Uită, iubire.

Probabil că nu este nimic.”

Dar se simțea ca „nimic”.

Mi s-a părut un secret și trebuia să știu.

În joia următoare, m-am îmbolnăvit și am decis să o urmez.

Am așteptat la fereastră, uitându-mă prin perdele ca un detectiv începător.

Cordelia a părăsit casa ca de obicei, îmbrăcată în haina ei supradimensionată, strângându-și strâns geanta.

Am păstrat o distanță de siguranță în timp ce el a mers pe stradă, făcând la stânga la colț și apoi din nou la stânga pe o alee despre care nici măcar nu știam că există.

Inima mi-a bătut cu putere în piept când am urmat-o.

S-a oprit la colț și s-a uitat în jur de parcă ar fi căutat pe cineva sau ceva.

— Unde te duci, Cordelia? am șoptit, mai curioasă ca niciodată.

Mă așteptam la ceva inofensiv, poate chiar ridicol, precum un club de tricotat pentru bătrâne sau poate o noapte de bingo într-un subsol înfiorător.

Dar ceea ce am găsit înăuntru nu a fost deloc așa.

Cordelia nu s-a întâlnit cu prietenii.

În schimb, ea s-a îndreptat către cea mai întunecată parte a orașului, afundându-se într-o clădire veche, dărăpănată, care părea că s-ar putea prăbuși în orice moment.

Am ezitat afară, cu pereții acoperiți cu graffiti și ferestrele cu scânduri, dar am respirat adânc și am urmat-o înăuntru.

Aerul era plin de fum, genul de fum care se lipește de pielea ta, iar camera era plină de un zumzet scăzut de murmure și râsete îndepărtate.

Atunci am văzut-o: un cazinou ascuns, ilegal, ascuns în spate, mirosind a fum stins și miros acru de disperare.

Încăperea slab luminată era plină de lumini intermitente, iar zgomotul de jetoane de poker zgomote umplea aerul.

Și acolo, în mijlocul tuturor acestor lucruri, era soacra mea.

Nu doar „în compania prietenilor”, ci jucând fiecare bănuț pe care putea să pună mâna, cu ochii ațintiți asupra cărților din fața ei, cu mâinile tremurând la fiecare pariu.