Maria, în fiecare seară, stinge luminile din toate camerele, dar lasă lumina aprinsă la poartă, ca un semn că cineva ar putea să vină.

Casa ei are patru camere, însă doar bucătăria este locuită. Dormitorul stă încuiat, păstrând hainele lui Ion neatins de cinci ani. Camera copiilor e deschisă doar pentru aerisire și pentru a șterge praful de pe fotografii.

La vârsta de cincizeci și nouă de ani, Maria trăiește singură într-o casă care odinioară era plină de viață. Copiii ei, Ileana și Vasile, s-au mutat la oraș.

Ileana locuiește în București cu familia ei, iar Vasile, profesor de istorie, este stabilit în Iași. Soțul ei, Ion, și-a lăsat amprenta veșnică sub o cruce de stejar.

Maria se trezește devreme, la cinci dimineața, din obișnuință. Aprinde focul în sobă și își face o cafea. Din reflex se uită la ceas, deși nimeni nu mai trebuie trezit pentru școală sau serviciu.

Își spune că trebuie să hrănească găinile sau să îngrijească grădina – aceste sarcini îi dau un scop și o mențin ocupată. Singurătatea o alungă mereu cu activități zilnice.

Telefonul sună rar. Când răsună, Maria aleargă să răspundă. Trece cu vederea urmele de noroi lăsate de galoșii când vine din grădină. Odată, a fost dezamăgită să afle de la Ileana că nu vor veni de Paște.

Maria merge la piață săptămânal pentru a simți că trăiește printre oameni, nu pentru că ar avea neapărat nevoie de ceva. Schimburile de vorbe și saluturile amicabile sunt o sursă de confort pentru ea.

„Te-au sunat copiii?”, o întreabă cineva ocazional.

„Da, sunt bine”, răspunde ea, păstrând aparențele și zâmbind.

Seara își privește albumele cu fotografii. Îi urmărește pe Ileana și Vasile cum au crescut, își retrăiește amintirile prin pagini îngălbenite. Ei sunt acum doar niște siluete în depărtare.

Deși copiii ei vin în vizită, Maria simte răceala din comportamentul lor – grabe și scuze și verificatul constant al telefonului.

„De ce nu vii la București, mamă?”, întreabă Ileana adesea.

Maria refuză cu blândețe. Ar fi ca o plantă smulsă din rădăcini. Grija pentru mormântul lui Ion și sentimentul de acasă o rețin acolo.

În fiecare lună, primește pensia lui Ion prin poștă. O împarte cu grijă, punând o parte deoparte pentru cadourile nepotului sau investind în lucruri mici care bucură.

„Vreau să vină pentru că își doresc, nu din datorie”, explică ea.

Duminicile sunt momentele cele mai grele. Maria merge la biserică și particia slujba, după care pregătește o masă ca pentru oaspeți, mâncând singură, dar așezând tacâmuri pentru toți.

Conversțiile cu Vasile sunt scurte și rare. Fotografiile primite de la Ileana prin WhatsApp își găsesc loc printre amintirile ei de zi cu zi.

Primăvara își vopsește casa și își menține grădina curată, poate în speranța că un moment de vizită a celor dragi să o prindă pregătită.

Durerea cea mai adâncă vine din distanța emoțională cu copiii. Mai demult, ea era centrul lumii lor. Acum relațiile sunt ocazionale și formale.

Maria însă nu se plânge. Îi primește pe toți cu bucurie și mesele sunt întotdeauna bogate și pline de povești vesele. Se agață de speranța că vor veni, când vor putea ei.

Astfel în fiecare seară, stingând la final luminile casei, becul de la poartă rămâne aprins, ca o luminiță care călăuzește pașii copiilor spre casă.

Fiecare om are o poveste emoționantă despre oameni dragi plecați departe sau singurătatea simțită odată cu înaintarea în vârstă. Așteptăm cu nerăbdare să ne împărtășești gândurile tale în comentarii!