A doua zi, fără să spun nimănui nimic, am cumpărat o cameră de supraveghere mică și am instalat-o în camera Andreei—sus, într-un loc unde nu se uită nimeni. Câteva zile mai târziu, am început să înregistrez. Și am încremenit.

În prima noapte în care am urmărit înregistrările, Mihai a intrat în camera Andreei la ora 00:17. Purta pijamalele lui albastre, acelea cu nasturi pe care le ținea mereu perfect călcate.

A deschis ușa ușor, fără să scoată un sunet, și s-a aplecat deasupra ei. M-am înfiorat. A stat așa nemișcat câteva clipe, apoi s-a așezat lângă ea, a tras pătura și i-a cuprins umerii.

Fetița părea că doarme. Nicio mișcare suspectă, nimic din ce aș fi putut arăta la poliție… și totuși, ceva nu era în regulă. Gesturile lui erau prea lente, prea controlate, prea reci. De parcă juca un rol, iar eu îl urmăream ca spectator în ultimul rând, neputincioasă.

În următoarele nopți, totul s-a repetat. Mihai intra, se așeza lângă ea, îi mângâia părul, îi șoptea ceva la ureche. Dar într-o noapte, în a cincea zi de înregistrări, camera a surprins ceva ce m-a făcut să simt cum mi se taie respirația.

Ora 00:43. Mihai intră în cameră. Andreea nu doarme. Stă cu ochii mari, fixați pe el. El se apropie, dar ea nu se mișcă. Când ajunge lângă pat, ea spune încet, abia auzit:

„Te rog, nu în seara asta.” Mi s-a tăiat sângele în vine. Mihai o privește fix, cu o privire pe care n-am văzut-o niciodată pe chipul lui. O privire golită de suflet, de umanitate. Îi spune cu voce joasă: „Nu-i nimic. E doar un joc.”

Am închis laptopul tremurând, cu palmele reci și inima bătând să-mi spargă pieptul. Am mers la baie și am vomitat. Apoi m-am prăbușit pe podea și am început să plâng, ținându-mi gura cu mâna ca să nu mă audă Andreea.

Dimineața, am știut ce aveam de făcut. Nu i-am spus nimic lui Mihai. M-am comportat normal, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Am dus-o pe Andreea la școală și apoi m-am dus direct la poliție. Le-am arătat înregistrările, le-am povestit totul. M-au întrebat dacă pot aduce fetița pentru o declarație. M-am opus categoric. Nu voiam să o supun încă unei traume. Dar au spus că e necesar. Că trebuie să știe ce anume s-a întâmplat. Le-am lăsat înregistrările și am promis că voi reveni cu ea în aceeași zi.

Când m-am întors acasă, Mihai pregătea micul dejun. A zâmbit larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simțit cum mi se încleștează maxilarul.

— Ai dormit bine? m-a întrebat el, cu o voce calmă.

— Da, am mințit. Dar tu? Ai dormit pe canapea?

— Da, spatele meu… știi că mă doare dacă nu dorm întins.

Îl priveam în timp ce turna cafeaua în ceașcă. Mâinile lui erau sigure, nimic din gesturi nu-l trăda. Dar în spatele acelei fețe familiare se ascundea o bestie. Încă una pe care o lăsasem să intre în viața noastră.

După-amiaza am mers împreună la poliție. Andreea a fost dusă într-o cameră separată, cu psihologul lor. A ieșit după aproape o oră, palidă, cu ochii roșii. A alergat spre mine și m-a strâns tare în brațe. Nici nu mi-a trebuit alt răspuns. În ziua aceea, Mihai a fost reținut preventiv pentru cercetări. S-au ridicat probe, inclusiv camera de supraveghere și hardul cu înregistrările. Când polițistul m-a privit și mi-a spus „ați făcut exact ce trebuia, doamnă”, am izbucnit în plâns.

Zilele care au urmat au fost un amestec de groază, vinovăție și furie. Mă întrebam cum de nu am văzut mai devreme. Cum de l-am lăsat să se apropie de Andreea. Dar răspunsul era simplu. Mihai fusese atent, calculat. Își construise o mască perfectă, una care îmi oferea ceea ce eu voiam cel mai mult: iluzia unei familii normale.

Procesul a durat luni întregi. Între timp, eu și Andreea am început ședințe de terapie. La început, nu voia să vorbească. Se închidea în ea, se uita pe geam cu orele și se speria la cel mai mic zgomot. Dar încet-încet, a început să deschidă gura. A început să deseneze, să spună povești, să pună întrebări. Primele ei cuvinte în ședință au fost: „Mai e aici? Mai vine noaptea?”

Mi-a fost greu să-i răspund. Dar i-am promis că nu va mai ajunge niciodată lângă ea. Și m-am ținut de cuvânt.

Mihai a fost condamnat la 12 ani de închisoare cu executare pentru agresiune sexuală și corupere de minori. A încercat să nege totul până la final, dar probele erau clare. Când judecătorul a rostit sentința, am simțit că pot respira din nou. Că în sfârșit, după atâta timp, răul fusese dat afară din casa noastră.

Viața noastră nu s-a întors la normal. Pentru că „normalul” fusese distrus. Dar am început să ne reconstruim. Bucată cu bucată. Am vândut casa și ne-am mutat într-un apartament mic într-un alt oraș. Am schimbat totul: școala, vecinii, rutina. Am început de la zero.

În fiecare seară, când îi citesc Andreei o poveste și o privesc cum închide ochii liniștită, îmi spun că am făcut ceea ce trebuia. Că orice vină aș simți, orice remușcare m-ar roade, important este că ea e în siguranță acum. Și că nu voi mai lăsa niciodată umbrele trecutului să ne atingă.

Nu a fost ușor. Dar într-o zi, la terapie, Andreea m-a întrebat: „Mami, acum suntem fericite?” Am zâmbit, cu lacrimi în ochi, și i-am răspuns:

„Da, iubita mea. Acum suntem libere.”