Am căzut pe podea — trupul meu peste al lui — cu respirația tăiată.

Și atunci am simțit că mușchii lui nu erau deloc atrofiați, cum te-ai fi așteptat de la cineva paralizat de cinci ani. Trupul lui era solid, tonifiat, iar picioarele… se încordaseră reflex. M-am ridicat brusc, cu inima bubuindu-mi în piept, privind în jos la el.

Edi mă privea, tăcut. În ochii lui era ceva ce nu văzusem până atunci — nu durere, nu frică, ci ceva apropiat de regret. Am rămas acolo, în tăcere, amândoi, într-o liniște care părea să țipe mai tare decât orice cuvânt. Am înghițit în sec.

— Tu… nu ești paralizat, am șoptit.

A oftat. A închis ochii pentru o clipă, apoi a spus calm:

— Nu. Nu sunt.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat lângă el pe podea, fără să-mi pese de rochia albă, de coafură, de noaptea nunții care tocmai se transforma într-un thriller.

— Atunci… de ce? De ce ai mințit pe toată lumea?

— N-am mințit pe toată lumea, a zis, privind în gol. Doar pe cei care n-au întrebat.

M-am înfuriat. — Serios?! Edi, oamenii cred că ești paralizat! Eu am fost adusă aici ca… ca o monedă de schimb! Ai idee ce înseamnă asta pentru mine?

— Și pentru mine ce înseamnă, crezi că e ușor? a răspuns el, ridicând tonul. Crezi că viața mea a fost simplă? Am avut un accident, da. N-am mai mers o vreme. Doctorii ziceau că șansele sunt minime. Dar mi-am revenit. În secret. Fără camere, fără presa ticăloasă care vâna fiecare pas al familiei Bălan. Și când am văzut cât de repede oamenii au început să mă trateze altfel… m-am întrebat ce se întâmplă dacă nu mai joc după regulile lor. Dacă îi las să creadă ce vor.

Am înlemnit.

— Deci… ți-ai regizat propria dizabilitate ca să… ce? Să scapi de lume?

— Să scap de presiune. De tata. De tot.

Mi-am trecut mâinile prin păr, încercând să-mi adun gândurile. Era prea mult. Și prea repede. Tot ceea ce crezusem despre el, despre această căsătorie forțată, despre sacrificiul meu pentru familie — era o farsă?

— Lia, știu că pare o nebunie. Dar și tu ai intrat în asta cu o motivație. Nu din iubire. Nu din voință proprie.

— Asta nu înseamnă că meriți să fii mințit.

— Nici tu, a zis. Dar uite-ne aici.

Am stat acolo ore întregi, vorbind. Despre datoriile mele. Despre trauma lui. Despre cum tatăl său îl folosea ca imagine de marketing, cum accidentul i-a oferit o scăpare. Cum m-a ales pe mine nu pentru că voia o soție trofeu, ci pentru că îi spuseseră că sunt „suficient de disperată ca să accepte”, dar „destul de sinceră ca să nu joace teatru”.

Am adormit pe canapeaua din dormitorul nostru nou, cu rochia boțită și inima încurcată. A doua zi dimineață, când m-am trezit, Edi era deja treaz, stând în picioare, la fereastră. Da, în picioare. Mi-a zâmbit cu o tristețe ciudată și mi-a spus:

— Poți pleca, dacă vrei. N-o să opresc transferul fondurilor. Datoriile familiei tale vor fi plătite. Ai făcut destul.

— Nu plec, am spus fără să mă gândesc. Nu încă.

Zilele care au urmat au fost ciudate. Ne comportam ca doi străini în aceeași casă, dar fără presiunea de a pretinde iubire. Nu mai juca niciunul un rol. Eu îmi petreceam timpul citind, găteam uneori, vorbeam cu mama la telefon, iar el… începea să iasă din casă. Se ducea la recuperare, dar fără să se mai ascundă. Într-o seară a venit cu o bicicletă. „Electrică. Dar tot contează că am ieșit.” A zâmbit. I-am zâmbit și eu.

Am început să ne apropiem. Într-o seară, la cina pe care o pregătisem eu, Edi s-a uitat lung la mine.

— N-ai întrebat niciodată de ce pe tine.

— Am presupus că a fost alegerea părinților tăi.

— Nu. A fost a mea. Știam de tine. De familia ta. Tatăl tău îi ceruse bani tatălui meu cu ani în urmă. Ai fost mereu pe lista celor „disperați”. Dar eu… te-am urmărit. Ai lucrat la o librărie. Ai salvat un copil de la înec acum trei veri, la Costinești. Ești mai mult decât o față frumoasă care acceptă o căsnicie forțată. Am vrut să văd dacă… dacă o relație construită pe o minciună poate deveni reală.

— Asta e bolnav, Edi, am spus, dar vocea mea era tremurată, nu furioasă.

— Poate. Dar tu ai rămas. Deși ai avut șansa să pleci.

Nu i-am răspuns atunci. Dar în noaptea aceea, pentru prima dată, nu am mai dormit pe canapea. Am dormit în același pat. Spate în spate. A doua zi, m-a ținut de mână la micul dejun. A treia zi, m-a sărutat pe frunte. A patra zi, m-a întrebat dacă vreau să-l însoțesc la o întâlnire cu un investitor.

Oamenii au început să observe. Că Edi merge. Că râde. Că ține de mână o femeie care nu pare decor, ci partener. Mama mea a venit într-o zi la vilă și, văzându-ne împreună, cu fețe senine, a izbucnit în plâns.

— N-am crezut că o să văd ziua asta. Fata mea, zâmbind. Bărbatul ăsta… trăind.

Dar liniștea n-a durat. Într-o zi, în pragul ușii noastre a apărut un bărbat în vârstă, sobru, cu baston. Tatăl lui Edi.

— Ai dezonorat familia, i-a spus fiului său. Ai ruinat strategia. Ai aruncat totul la gunoi pentru o fată fără nume.

— Nu. Am salvat ce mai era de salvat din mine.

Bătrânul s-a uitat la mine cu dispreț. Apoi, spre fiul său:

— Dacă faci un copil cu ea, va purta numele Bălan. Dar nu va avea nimic din ceea ce înseamnă Bălan. Îți voi tăia accesul la fonduri. Ai ales.

— Atunci aleg. Aleg să trăiesc.

A plecat. Cu spatele drept. Fără să se uite înapoi.

Două luni mai târziu, casa în care locuiam nu mai era a familiei Bălan. Era a noastră. Începusem o firmă de consiliere pentru tineri antreprenori. Numele meu apărea pentru prima dată pe un act oficial, lângă al lui. Ne-am iubit, dar altfel decât în poveștile de dragoste. Cu pași nesiguri. Cu teamă. Cu răbdare.

Și într-o noapte, într-un dormitor nou, Edi m-a privit lung, apoi a spus:

— Te iubesc. Nu pentru ce ai salvat la mine. Ci pentru ce m-ai învățat să salvez singur.

L-am îmbrățișat. L-am strâns. Și-am știut, fără jurăminte false, fără rochii impuse, fără dansuri forțate, că nunta noastră abia atunci începuse.