Alexandra a înghețat. Inima îi bătea cu putere, iar gândurile îi alergau haotic. Cum de a ajuns atât de repede? De ce acum? Nu o sunase, nu îi spusese că vine.

Fata a apucat USB-ul și l-a vârât instinctiv în buzunarul de la blugi, iar scrisoarea a îndesat-o sub pernă. Apoi, s-a ridicat, strângând plicul cu actele și închizându-l la loc în spatele ramei, exact cum îl găsise.

Ușa s-a deschis înainte să ajungă să se liniștească. Mihai Dima a intrat cu o expresie dură pe chip, purtând acel aer de superioritate pe care Alexandra îl urâse toată viața.

— Ce faci aici la ora asta? a întrebat el, fără vreun salut.

— Mă gândeam… să mai stau puțin, să mai simt casa bunicii, a răspuns ea cu voce joasă, dar hotărâtă.

Privirea lui s-a îndreptat direct spre peretele cu rame. Timp de o secundă, Alexandra a fost sigură că știa. Că venise pentru plicul acela. Sau, mai rău, pentru USB.

— Am uitat niște acte importante aici, a spus el și a pornit spre biroul din colțul sufrageriei.

Alexandra s-a așezat iar pe canapea, privind-l din umbră. Încerca să-și țină mâinile nemișcate, deși simțea cum tremură. Tatăl ei a scotocit puțin, apoi s-a întors spre ea.

— Ar fi bine să pleci acasă. N-ai ce face aici noaptea. Oricum, casa asta… va fi închisă până ne lămurim cu succesiunea.

— Bunica mi-a lăsat ceva, a îndrăznit ea să spună.

Mihai s-a oprit. Ochii lui, negri și adânci, s-au îngustat.

— Ce ți-a lăsat?

Alexandra a zâmbit vag.

— Doar niște amintiri. Fotografii. Am luat câteva cu mine.

Minciuna plutea greu în aer, dar tatăl ei nu a insistat. A dat din cap, apoi a ieșit brusc din cameră. A auzit cum trântește ușa biroului, iar apoi liniștea s-a așternut din nou. Fără să mai stea pe gânduri, Alexandra s-a ridicat, și-a luat rucsacul și a ieșit din casă cu pași grăbiți. Nu mai putea rămâne acolo, nu în noaptea asta. Nu cu el.

Ajunsă acasă în apartamentul modest din București, a încuiat ușa în urma ei și s-a așezat direct la laptop. A introdus USB-ul. Un folder cu numele „ADEVARUL” s-a deschis. Înăuntru, patru fișiere video, o înregistrare audio, un document scanat cu titlul „Mărturie Elena Dima”, și o arhivă parolată. Mâinile Alexandrei s-au încordat. A dat drumul primului fișier video.

Imaginea era tremurată, ca de pe o cameră ascunsă. Sala de clasă de la școala generală. Vocea domnului Țibuleac, recunoscută instant, se auzea clar. Dar nu era nimic dubios. Doar lecții. Elevii scriau. Și totuși, după câteva minute, se vede cum un bărbat necunoscut intră în clasă. Vocea lui e joasă, nervoasă. Se îndreaptă spre domnul Țibuleac și începe să țipe:

— Ai îndrăznit să spui ceva? Ți-am zis să-ți ții gura! O să regreți, auzi?

Țibuleac încearcă să-l calmeze. Dar bărbatul îl lovește. Elevii țipă. Imaginea devine haotică, apoi ecranul devine negru.

Alexandra a rămas înmărmurită. A dat drumul celui de-al doilea fișier video. Era o înregistrare veche de pe o cameră de supraveghere din curtea școlii. Se vede cum domnul Țibuleac iese pe fugă, cu sânge pe cămașă. Iar în spatele lui, apare… Mihai Dima. Cu o bâtă de baseball în mână.

Alexandra a simțit cum tot sângele i se scurge din față. Bunica nu glumise. Tatăl ei îl bătuse pe profesor. Și probabil aranjase tot „incidentul” astfel încât să-l facă pe Țibuleac vinovat. Dar de ce? De ce atâta ură?

Apoi a deschis documentul „Mărturie Elena Dima”. Era o declarație olografă, scrisă de mâna bunicii, cu semnătură și dată:

„Am fost martoră la amenințările pe care Mihai i le-a adresat domnului Țibuleac. Acel om nu a făcut niciun rău. Ba dimpotrivă, încerca să o protejeze pe Alexandra de… mama ei vitregă. Brândușa. Am descoperit că îl amenința și pe Mihai cu dezvăluirea unor fapte din trecut. Când Mihai a aflat că Țibuleac voia să vorbească, l-a atacat. Apoi a plătit pe cineva să însceneze totul invers. Mi-e teamă. Dacă nu voi mai fi, sper ca Alexandra să afle adevărul.”

În acel moment, Alexandra a înțeles. Toate piesele s-au așezat. Profesorul Țibuleac fusese singurul adult care observase ceva în neregulă cu Brândușa. Poate chiar suspectase abuzuri. Încercase să spună, dar Mihai l-a redus la tăcere. Iar bunica știa totul. De aceea a ascuns tot. De aceea a fost atât de atentă.

Telefonul a început să vibreze. Tatăl ei.

„Unde ai plecat așa de repede?”

A închis apelul. Apoi, imediat, un mesaj.

„Ne vedem mâine. Trebuie să discutăm despre testament.”

Alexandra a blocat numărul. Acum știa cine este el cu adevărat. Dar ce urma să facă?

A doua zi, a contactat un avocat. A pus totul pe masă—actele, înregistrările, declarația scrisă de bunica. Avocatul a rămas mut câteva minute. Apoi a ridicat ochii și a spus:

— Domnișoară Dima, aveți suficiente probe ca să-l dați în judecată. Atât pentru faptele din trecut, cât și pentru falsul în acte dacă încearcă să conteste moștenirea.

Alexandra a simțit pentru prima dată după mult timp că are controlul. A decis să nu pornească direct scandalul. Nu încă. A început cu pași mici: a mutat toate documentele în cloud, a dus o copie avocatului, a trimis o notificare prin executor că terenul îi aparține legal. Apoi, l-a căutat pe domnul Țibuleac.

Bătrân, slab, dar încă lucid, profesorul a izbucnit în lacrimi când a văzut-o.

— N-am crezut că o să te mai văd vreodată… Bunica ta… a fost un înger.

— Știu. Și a păstrat totul pentru ziua asta. Pentru adevăr.

Au vorbit ore întregi. Despre trecut, despre Brândușa, despre încercările disperate ale profesorului de a salva o fetiță de un mediu toxic. Alexandra a înregistrat tot. Era pregătită.

Când Mihai a primit citația, a încercat să o sune. Apoi a apărut la ușa ei, furios. Dar Alexandra nu i-a mai deschis. Nici nu mai era singură. Avea avocat, martori, și curajul moștenit de la o femeie care o iubise mai mult decât oricine.

Procesul a durat opt luni. Mihai Dima a fost condamnat pentru agresiune, tentativă de mușamalizare și fals în acte. Casa bunicii a rămas Alexandrei. Terenul de lângă Sinaia a devenit o fundație pentru copii abuzați, pe care Alexandra a numit-o „Casa Elena”.

Când a tăiat panglica de inaugurare, cu lacrimi în ochi și mâinile tremurând, și-a amintit ultima strângere de mână din salonul de spital. Și șoapta.

„Uită-te în spatele ramelor.”

Îi mulțumea în gând. Pentru tot. Pentru curaj. Pentru adevăr.

Pentru eliberare.