A urmat o liniște apăsătoare. Mariana mi-a făcut un semn discret de aprobare din primul rând. M-am uitat la invitați și am vorbit calm, răspicat: — Nu. Și înainte să vă explic de ce, trebuie să vă spun ce am auzit cu o oră în urmă. Un val de murmure și șoapte a străbătut sala. Mariana și-a dus mâna la piept. Fața lui Andrei s-a făcut albă ca varul.

— Cu o oră înainte să ajung aici, i-am auzit pe Andrei și pe mama lui vorbind despre mine. Despre cum el nu mă iubește, despre cum se căsătorește doar pentru bani. Au spus că, după nuntă, totul va fi al lor. Firma tatălui meu, moștenirea, casa, tot.

Am inspirat adânc, ținându-mi privirea ridicată spre oameni. Erau rude, prieteni, colegi de muncă, oameni pe care îi respectam. Și acum, mă priveau ca și cum tocmai anunțasem sfârșitul lumii.

— Nu pot și nu vreau să trăiesc în minciună, am continuat. Îmi pare rău că a trebuit să ajungem aici ca să aflu adevărul. Dar poate e mai bine că s-a întâmplat așa, pentru că acum știu exact cine sunt și ce merit. Iar ceea ce merit nu este un bărbat care mă folosește, și o mamă-soacră care zâmbește fals în timp ce își freacă mâinile a lăcomie.

L-am privit direct în ochi pe Andrei. Tremura. Încerca să articuleze ceva, dar cuvintele i se înecau în gât. Am văzut în ochii lui furie, rușine și teamă.

— Elena, nu e ceea ce crezi, a bâiguit el. Lasă-mă să-ți explic…

— Nu ai ce să-mi explici, Andrei. Ai avut patru ani la dispoziție să-mi arăți că mă iubești. Ai avut nenumărate ocazii să fii sincer. Dar ai ales să minți. Să te prefaci. Și, cel mai grav, ai ales să mă vinzi pentru avere. Asta nu e iubire. E trădare.

Câteva femei din sală s-au ridicat, una dintre ele era mătușa mea, Irina. Avea lacrimi în ochi și o expresie de mândrie pe chip. În public, mi-a spus doar:

— Bravo, fata mea. Ai coloană vertebrală. Așa se face!

Aplauzele au pornit ezitant, dar apoi au devenit tot mai puternice. Unii invitați chiar s-au ridicat în picioare. Simțeam cum greutatea din pieptul meu începe să se risipească.

Am făcut un pas în spate și am spus:

— Îmi cer scuze tuturor celor care au venit cu gânduri bune și inimi deschise. Dar această nuntă nu va avea loc. Rochia aceasta e doar o haină. Iar eu nu am nevoie de o haină scumpă ca să fiu puternică.

Apoi, fără să mai privesc înapoi, am ieșit din biserică. Afară, era cald. Soarele mă orbea puțin, dar aerul era proaspăt și curat. M-am oprit câteva secunde pe trepte, mi-am scos pantofii și am simțit pentru prima dată în luni întregi că trăiesc cu adevărat.

În spatele meu, l-am auzit pe Andrei alergând.

— Elena! Stai! Hai să vorbim, te rog!

M-am întors spre el și l-am privit tăios.

— Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să-ți ceri scuze. Dar nu mie. Ci tatălui meu, pentru că ai încercat să-i murdărești numele și să furi ceva ce nu ți-a aparținut niciodată.

A vrut să se apropie, dar fratele meu, Vlad, i-a tăiat calea. Era furios.

— Ai jucat destul teatru. Acum ieși din scenă, până nu-ți iei și aplauze peste față.

Andrei a dat să răspundă, dar a renunțat. Privirea lui era un amestec de ură și rușine. Mariana l-a tras de braț și au plecat împreună, șoptind nervoși.

Rămăsesem pe trepte, desculță, cu flori în păr și zâmbind. Câteva prietene au venit la mine, m-au îmbrățișat și mi-au spus că n-au fost niciodată mai mândre să mă cunoască. Nu era o înmormântare, cum s-ar fi așteptat unii. Era o renaștere.

În zilele care au urmat, presa locală a prins vestea. Titluri precum „Mireasa care a spus NU în fața altarului: A demascat planul logodnicului ei chiar în timpul slujbei!” au apărut pe rețelele sociale și în ziare. Unii m-au considerat curajoasă, alții m-au judecat. Dar nu mi-a păsat. Pentru prima dată, eram fidelă mie însămi.

Am început să lucrez mai intens la firma tatălui meu. Am descoperit că sunt mai bună decât credeam. Am crescut afacerea, am adus idei noi, am atras clienți. Nu mai era doar „firma lui tata”. Era a mea acum.

După câteva luni, am primit o scrisoare de la Andrei. Era o scrisoare lungă, plină de regrete, explicații și promisiuni de schimbare. Am citit-o o singură dată, apoi am pus-o într-un sertar. Nu am răspuns niciodată. Pentru că nu mai era nevoie. Nu aveam de gând să mă întorc în trecut doar pentru că prezentul părea uneori greu. Eu aveam să merg înainte.

Un an mai târziu, într-o seară de vară, la o întâlnire de afaceri, l-am cunoscut pe Alex. Nu era sofisticat ca Andrei, dar avea ochii cei mai sinceri pe care i-am văzut vreodată. M-a ascultat. M-a înțeles. Nu m-a întrebat niciodată cât am în cont, ci doar ce-mi place să fac în weekend.

Ne-am îndrăgostit încet, fără grabă. La un moment dat, când eram în parc, m-a întrebat timid:

— Ai mai spune vreodată „da” cuiva?

L-am privit. Am zâmbit.

— Da. Dar doar dacă acel „da” vine din inimă, nu din obligație. Și doar dacă știu că omul acela mă vrea pentru ceea ce sunt, nu pentru ce am.

— Și omul ăla… aș putea fi eu?

Nu i-am răspuns imediat. L-am luat de mână și l-am dus la florăria din colț. Am ales cele mai simple flori — margarete. Apoi i-am spus:

— Să vedem cât durează margaretele astea. Dacă nu se ofilesc prea curând, poate că da.

Au trecut luni, și margaretele au rezistat. Poate nu cele din vază, dar cele din sufletul meu — da.

Acum, privesc în urmă și nu mai simt durere. Doar recunoștință. Pentru că, în ziua în care am spus nu, am început, de fapt, să trăiesc.

Și am înțeles, în sfârșit, că o nuntă nu e o destinație. E o alegere. Iar eu, alegerea am făcut-o pentru mine.