Dan a încremenit, furculița oprită la jumătatea drumului spre gură. Oaspeții au rămas cu gura căscată. Lidia s-a uitat în sus, cu ochii plini de lacrimi, umilită peste orice măsură.

Și chiar în acel moment, o voce adâncă și autoritară s-a auzit dinspre intrare:

— Ajunge! s-a auzit vocea baritonală a domnului Marin, tatăl Amaliei, din capătul sălii. Toate privirile s-au întors spre el, iar tăcerea devenise apăsătoare.

Bărbatul, înalt, cu o postură dreaptă și impunătoare, a pășit hotărât printre mese, în timp ce chipul Amaliei s-a albit vizibil. Soția lui, doamna Marin, l-a tras ușor de mânecă, încercând să-l oprească, dar el a ridicat mâna scurt, fără să spună nimic. Toți știau că, atunci când domnul Marin vorbea, nimeni nu îndrăznea să-l contrazică.

— Ce rușine! a spus el cu voce gravă, oprindu-se chiar lângă Lidia, care încă era jos, încercând să-și adune lucrurile cu mâini tremurânde. Ridicați-o! a poruncit unui chelner, iar acesta s-a grăbit să o ajute cu respect.

Lidia s-a ridicat încet, cu obrajii în flăcări și ochii înlăcrimați, dar nu a spus un cuvânt. Încerca să-și păstreze demnitatea, în ciuda umilinței. Atunci, domnul Marin s-a întors spre fiica lui, care părea acum o statuie de ceară.

— Amalia, dragă, cine te-a crescut așa? Cine te-a învățat să-ți disprețuiești soacra în ziua nunții tale? Să umilești o femeie care a muncit toată viața pentru fiul ei?

— Tată, eu doar… a început Amalia, dar vocea i s-a pierdut în tăcere.

— Taci! i-a tăiat-o scurt. Astăzi am ajuns să-mi fie rușine că sunt tatăl tău.

S-a întors apoi spre sală și a vorbit tare, cu privirea țintind fiecare masă.

— Văd aici mulți oameni eleganți, îmbrăcați scump. Dar puțini dintre voi par să știe ce înseamnă demnitatea. Doamna Lidia Bălan nu este doar mama mirelui. Este o femeie curajoasă care a renunțat la tot pentru copilul ei. Iar copilul acela a devenit bărbat tocmai datorită ei!

A făcut o pauză, apoi a continuat, pe un ton mai apăsat.

— Îmi pare rău, doamnă Bălan, că ați fost tratată așa. În casa mea, și la masa mea, aveți un loc de onoare.

A luat-o de braț cu respect și a condus-o până la masa principală, în capul mesei, așezând-o pe locul gol de lângă Dan, care părea că a încremenit. Lidia a dat din cap, încă tremurând, și s-a așezat.

— Dan, a spus domnul Marin, privindu-l fix, dacă nu ai curajul să-ți aperi mama, în fața oricui, atunci nu meriți să o ai.

Cuvintele lui au căzut ca o sabie. Dan s-a ridicat brusc, cu ochii tulburi.

— Mamă, îmi pare rău… am greșit. Am fost laș. N-am știut ce să fac… dar știu că fără tine nu ajungeam aici. Îți mulțumesc pentru fiecare zi în care ai muncit pentru mine, pentru fiecare sacrificiu. Te iubesc!

Și, fără să-i pese de reacțiile celor din jur, s-a plecat și a îmbrățișat-o strâns, cu lacrimi în ochi. Lidia și-a pus mâinile tremurânde în jurul lui și a plâns și ea, dar era un plâns eliberator, nu de rușine, ci de recunoștință.

Atunci s-a ridicat și doamna Marin. A venit cu pași apăsați spre masa lor, și-a scos brățara scumpă de la mână și a pus-o în palma Lidiei.

— Poate că nu ne cunoaștem bine, dar vă respect. Și mi-aș dori să bem un pahar de șampanie împreună, ca două mame care au crescut copii frumoși.

Sala a început să aplaude încet. Apoi tot mai tare. Oamenii se ridicau, se uitau rușinați unii la alții. Câteva dintre doamne au venit cu șervețele, oferindu-i-le Lidiei. Un domn i-a adus chiar și o farfurie cu aperitive.

Amalia stătea nemișcată. Nu mai avea nimic de spus. Rochia ei de mireasă părea acum o mască. Nu mai era centrul atenției, ci simbolul unei lecții dureroase.

După câteva minute, Dan s-a întors spre ea.

— Trebuie să-ți ceri scuze. Acum. În fața tuturor. Sau… asta a fost.

Vocea lui era fermă, fără urmă de ezitare. Amalia a clipit. Ochii ei căutau sprijin, dar nu mai găsea niciun aliat. Toți se uitau la ea așteptând.

— Îmi pare rău, a spus în cele din urmă, aproape șoptit. M-am purtat urât. Iertare, doamnă Bălan.

Lidia s-a uitat la ea cu o tristețe blândă.

— Nu sunt supărată, copilă. Dar să nu uiți niciodată că respectul pentru ceilalți e mai prețios decât orice rochie sau sală de evenimente.

Nunta a continuat, dar atmosfera s-a schimbat. Muzica a pornit din nou, iar invitații au început să danseze. Lidia a fost invitată la vals de domnul Marin, care i-a spus cu zâmbet:

— Să știți că de azi înainte aveți un prieten în familia Marin. Iar dacă nu vă deranjează, mi-ar plăcea să vă vizitez cândva. Să-mi arătați cum faceți sarmalele alea despre care mi-a povestit Dan.

Lidia a râs cu sinceritate, pentru prima dată în acea zi.

— Vă aștept cu drag, domnule Marin. Am rețete din vremea bunicii!

Până la finalul serii, Lidia nu mai era „femeia în rochie cusută”, ci mama respectată a mirelui, admirată de mulți, invidiată de câteva, dar, mai presus de toate, prețuită pentru inima ei mare și tăria de caracter.

În drum spre casă, ținând poșeta strâns în mână, Lidia nu mai simțea durere. Simțea liniște. Și, pentru prima oară în mulți ani, simțea că viața i-a întors, într-un final, tot ce a dat — și chiar mai mult.

Pentru că adevărul, oricât de greu ar fi de rostit uneori, are puterea de a vindeca. Iar demnitatea… nu are preț.