Și când am scos plicul din poșetă — sigilat, oficial, imposibil de contestat — râsetele s-au oprit brusc…

— …este rezultatul unui test ADN, făcut în mod legal, la o clinică acreditată, am continuat, ținând plicul în mână ca pe o sabie pregătită de luptă.

O tăcere grea s-a lăsat peste sală. Am văzut-o pe Bianca înlemnind. Zâmbetul ei a înghețat pe față, iar Andrei… oh, Andrei a încremenit, cu paharul de șampanie suspendat la jumătatea drumului dintre masă și buze.

— M-am gândit mult dacă să vorbesc sau nu azi. Am încercat să îndur, să iert, să las de la mine. Dar azi, când am fost înlocuită cu un coș de gunoi, când mi s-a râs în față, când ați considerat că nu merit nici măcar demnitatea unui scaun… am decis că e timpul.

Am desfăcut plicul încet, cu gesturi sigure. Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud și cei din ultimele rânduri.

— Testul ADN confirmă că Rareș… nu este copilul lui Andrei. Nu are nicio legătură biologică cu familia noastră.

Un murmur a străbătut sala. Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre Bianca, care începuse deja să roșească și să-și frământe mâinile. Încerca să zâmbească, dar colțurile gurii îi tremurau.

— Nu e adevărat! strigă ea brusc. Ai falsificat ceva! E o minciună! Asta e o zi de sărbătoare, e nunta noastră!

— Ba e adevărul, am spus simplu. Și dacă ai dubii, putem merge mâine dimineață împreună la clinică, să verificăm totul.

Liniștea s-a adâncit. Câteva rude mai apropiate s-au ridicat în picioare, uitându-se consternate la Andrei și Bianca. Cineva a scăpat un pahar pe jos. Rareș, inocent, se juca pe sub masă, neatins de furtuna care se declanșase în jurul lui.

Andrei s-a ridicat. L-am privit în ochi, cu o amestecătură de durere și dezamăgire. Nu aveam ură în privire. Doar adevăr.

— E… adevărat, Bianca? a întrebat el cu o voce joasă, aproape un șoaptat, dar pe care l-am simțit tăind aerul ca o lamă rece.

Bianca a dat din cap violent, apoi a început să râdă, isteric, sec.

— Ce contează? Te porți ca un idiot! Ai spus că îl iubești ca pe fiul tău! Ce contează sângele?

— Contează, a răspuns Andrei. Contează că ai mințit. Că ai distrus încrederea. Că ai transformat nunta noastră într-un spectacol ieftin… că ai umilit-o pe mama mea.

Atunci a fost rândul meu să privesc cum se prăbușește un teatru de iluzii. Cum masca unei femei sigure pe ea, fermecătoare, începe să cadă sub greutatea adevărului. Am stat dreaptă. Nu am spus nimic. Nu mai era nevoie.

Unchiul lui Andrei, un bărbat solid, cu un glas de tunet, a spus:

— Asta nu mai e nuntă, e rușine! Hai, să plecăm, oameni buni, că nu mai e nimic de sărbătorit aici.

Invitații au început să se ridice. Rând pe rând, au plecat. Unii m-au bătut pe umăr. Alții au plecat în tăcere. Bianca, rămasă singură în mijlocul sălii, părea un copil pierdut. Rareș se ținea de fusta ei, fără să înțeleagă.

Eu am plecat ultima. În spate, Andrei plângea.

A doua zi dimineață, ușa mea s-a deschis încet. Era Andrei. Cu ochii umflați de nesomn, cu haina șifonată. A căzut în genunchi în fața mea.

— Mamă… iartă-mă.

Am căzut și eu în genunchi lângă el. L-am strâns în brațe ca atunci când era mic și avea coșmaruri. Am plâns amândoi. Nu mai era nevoie de cuvinte.

A trecut o lună. Andrei a intentat divorț. Bianca a plecat din oraș, iar Rareș a rămas în grija bunicilor din partea ei. N-am avut niciun resentiment față de copil. Nu e vina lui că a fost folosit ca unealtă de manipulare.

Într-o seară, Andrei s-a așezat lângă mine cu o cană de ceai și a spus:

— Mamă, ai fost întotdeauna coloana mea vertebrală. Am fost orb. Îți mulțumesc că mi-ai arătat adevărul, chiar și atunci când te durea.

L-am privit și am zâmbit. În sfârșit, simțeam că familia mea începea să se vindece.

Nu aveam nevoie de aplauze sau scuze publice. Aveam nevoie doar de adevăr.

Și, mai presus de toate, aveam nevoie să-mi recapăt locul. Nu în primul rând la o nuntă… ci în inima fiului meu. Și acolo, nimeni și nimic nu mă mai putea da jos vreodată.