Adevărata nuntă abia atunci începuse și mireasa nu era Andreea.

Bărbatul s-a oprit în fața mesei principale, acolo unde mama, cu o mână pe față și cealaltă pe spătarul scaunului, încerca să-și păstreze calmul. Am pășit încet înăuntru, în urma lui. Câteva capete s-au întors spre mine, altele au tresărit de recunoaștere. Un văr de-al nostru, care nu mai schimbase o vorbă cu mine de la majorat, a exclamat: „Ăla nu-i…?” Apoi s-a oprit. Toți se opriseră. Încă o dată, sala încremenise.

— Bună seara, a spus bărbatul, cu o voce joasă, clară, care a rezonat în liniște. Nu vreau să stric nunta nimănui, dar cred că e momentul potrivit pentru un adevăr pe care prea multă vreme l-am ținut îngropat.

Mama s-a prăbușit pe scaun. Tata, tăcut și absent până atunci, s-a ridicat, dar mâna mamei l-a tras înapoi. Părea că se sufocă. Andreea stătea în picioare, tremurând, iar Mihai… Mihai nu înțelegea nimic. Încerca să se uite când la mine, când la mama, când la bărbatul în costum, dar nu găsea niciun reper.

— Numele meu este Radu Ionescu. Poate unii dintre voi mă cunoașteți. Poate nu. Dar sunt sigur că mulți ați auzit poveștile. Eu sunt fratele vitreg al Mirelei. Al fetelor. Fiul lui Maria.

Am văzut cum mama se chircește. Ziceam eu că n-a fost niciodată un chip al sincerității, dar în momentul ăla, masca i s-a fărâmat. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu din durere. Erau lacrimi de neputință, de furie, de groază că toată construcția ei perfectă se prăbușea în văzul tuturor.

— Ai spus că ai murit! a țipat. Ai spus că nu te vei întoarce niciodată!

— Ai preferat să le spui fetelor tale că n-au niciun alt frate. Că sunt doar ele, că totul ți se cuvine ție. Și-acum, când ai vrut să iei și ce nu-ți aparține, ai uitat că există oameni care nu mai tac.

Andreea îngăimă:

— Mama? Ce zice? Ce frate? Ce înseamnă asta?

Mi-am strâns palmele și m-am apropiat de ea.

— Nu ți-a spus niciodată, nu? Că ai un frate mai mare. Că, înainte ca tata să apară în viața voastră, mama avea un alt copil, un băiat, cu un alt bărbat. Că l-a trimis departe, pentru că „nu dădea bine” în povestea ei perfectă. Pentru că nu era convenabil. Că a mințit pe toată lumea.

— Și că tu… ai păstrat legătura cu el? întrebă Mihai, de parcă începea să înțeleagă ceva.

— Da. După ce m-a trimis la studii în străinătate și mi-a spus că trebuie să mă descurc singură, că apartamentul meu e doar „o etapă temporară” până i-l dă Andreei, m-am dus direct la Radu. L-am căutat. Mi-a spus tot. Și m-a ajutat.

— Tot ce ai tu… e de la el? întrebă mama cu glas stins.

— Nu tot. Ambiția e a mea. Dar când mi-a dat cheia unei case și mi-a zis: „Ți-o dau ție, că știu ce înseamnă să ți se ia totul”, mi-am jurat că într-o zi adevărul o să iasă la iveală. Și azi e ziua aia.

În sală se auzeau doar respirațiile. Radu a pășit spre mine, și pentru prima oară, m-a privit. Ochii lui căprui, atât de asemănători cu ai mei, aveau o căldură pe care n-o mai simțisem de ani buni. Mi-a întins mâna, iar eu i-am luat-o.

— Nu vreau scandal, a spus. Vreau doar ca lumea să știe adevărul. Să nu mai joace după minciunile ei.

Mama s-a ridicat brusc.

— Tu ai distrus tot! Toată viața mea! Tot ce-am construit!

— Nu, mama, am spus calm. Tu ai distrus tot. Cu fiecare alegere egoistă. Cu fiecare favoritism. Cu fiecare minciună pe care ai spus-o pentru a părea perfectă în ochii altora.

Andreea a început să plângă. Mihai a pus brațul pe umerii ei, încercând să o liniștească.

— Nu-mi vine să cred… a șoptit ea. Toată viața am crezut că tu ești cea geloasă. Că tu ne urăști. Dar acum încep să înțeleg.

— Nu vă urăsc. Dar n-am mai putut accepta nedreptatea. Nu mai puteam tăcea. Și dacă a însemnat să stric o nuntă… atunci așa să fie.

Radu s-a întors spre invitați.

— Îmi cer scuze pentru întrerupere. Dar adevărul nu alege momentul. Noi îl alegem.

Cu asta, a făcut stânga-mprejur și a ieșit. L-am urmat, dar înainte să trec de ușă, m-am întors spre mama.

— Încă mai ai o alegere. Poți continua să trăiești în minciună. Sau poți cere iertare. Dar pentru asta, trebuie să te cobori de pe piedestalul pe care singură te-ai urcat.

Am ieșit în noapte. Radu era lângă mașină, cu mâinile în buzunare.

— Crezi că a fost prea mult? m-a întrebat.

— Nu. A fost exact cât trebuie.

— Și-acum?

— Acum… începem să trăim. Pe bune. Fără secrete. Fără teamă.

— Poate că a meritat. Ani de durere, de umilință, de distanță… pentru un moment ca ăsta.

Am urcat în mașină. L-am lăsat pe Radu să conducă, în timp ce eu priveam orașul care-mi fusese cândva închisoare, dar care acum, în sfârșit, devenise eliberare. În spate, nunta continua, probabil încordată, dar cu rotițele începând să se miște. Poate că Andreea avea să mă sune. Poate că nu. Nu mai conta.

Adevărata nuntă se încheiase. Nu cu dans și artificii. Ci cu adevăr.

Și cu o soră care, în sfârșit, învăța să spună „nu”.

Povestea mea nu e despre răzbunare. E despre echilibru. Despre curaj. Despre momentul în care te ridici, chiar și cu obrazul înroșit și cercelul pierdut, și alegi să-ți scrii propriul final.

Și finalul meu… începe de azi.