Și exact atunci, logodnica lui a năvălit în cameră, cu fața contorsionată de furie, arătând spre copilul meu și țipând ceva care i-a făcut pe toți cei din salon să încremenească.

— E o minciună! Ți-a înscenat totul ca să te recâștige! E disperată, Andrei! Ea… copilul ăsta nici măcar nu e al tău!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la mama, care deja făcuse un pas în față, de parcă voia să mă apere. Fetița mea s-a agitat în pătuț și a început să plângă, ca și cum ar fi simțit tensiunea care exploda în salon. O infirmieră a încercat să o calmeze pe femeia care țipa, dar logodnica lui Andrei nu mai avea control. O apucase o criză de gelozie, din aceea urâtă, cum vezi doar în filmele proaste sau la știrile de seară.

— Ai plănuit totul! De asta nu i-ai mai răspuns, de asta l-ai făcut să creadă că nu mai e copil! Ți-ai dorit să distrugi tot ce avem împreună! Ți-ai dorit să…

— Să nu-ți aud gura, i-am tăiat-o scurt. Îți interzic să vorbești așa în fața copilului meu!

Tonul vocii mele m-a surprins și pe mine. Mama mi-a prins mâna și a strâns-o ușor. Andrei nu scotea un cuvânt. Se uita când la mine, când la ea, de parcă în sfârșit înțelegea ce greșeli făcuse. Dar era prea târziu pentru explicații. Prea târziu pentru regrete.

— Ai mințit, i-am spus femeii din fața mea. Și ai făcut-o bine, cu sânge rece. Ai manipulat omul de lângă tine și ai încercat să-mi distrugi viața. Ai reușit doar să distrugi ce-a mai rămas din relația voastră. Pentru că dacă el mai are un dram de conștiință, astăzi va pleca de lângă tine pentru totdeauna.

Andrei a închis ochii și a respirat adânc. Apoi s-a întors către ea.

— Să plecăm, i-a spus scurt.

— Ce? Cum adică să plecăm? a întrebat ea șocată. Crezi că o să lași totul pentru o femeie care…

— Pentru copilul meu, a zis răspicat. Pleacă tu. Eu rămân aici.

S-a lăsat o liniște înspăimântătoare. Femeia a înțeles în sfârșit că pierduse. A dat să mai spună ceva, dar mama mea, calmă și demnă, i-a arătat ușa fără să rostească niciun cuvânt. Cuprinsă de furie și neputință, logodnica lui Andrei a plecat trântind ușa salonului.

Andrei s-a așezat lângă pătuțul fetiței. O privea ca hipnotizat.

— Cum o cheamă? a întrebat cu o voce stinsă.

— Maria, am spus după câteva secunde. Maria Ana.

— Numele bunicii mele… a șoptit el. Și al mamei tale.

Am încuviințat din cap. El a întins mâna către mine, dar m-am retras instinctiv.

— Nu poți apărea după atâta timp și să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Andrei. Nu după ce m-ai lăsat singură, nu după ce m-ai făcut să mă îndoiesc de mine și de copilul meu.

— Știu, a spus. Știu că am greșit, și poate nu merit nici măcar să fiu aici, dar… vreau să fiu tatăl ei. Nu-ți cer nimic altceva. Nu vreau să mă întorc în viața ta dacă nu mă vrei acolo. Vreau doar să fiu în viața fiicei mele.

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru el. Pentru Maria. Merita să aibă un tată. Merita să aibă tot ce eu nu am avut când eram mică.

— Vom stabili un program, am zis. Vom merge la un mediator. Vreau ca totul să fie legal. Niciun pas fără reguli.

— Accept, a spus. Accept orice, numai să nu o pierd și pe ea.

După externare, viața mea a devenit o pendulare între trecut și prezent. Încercam să mă bucur de momentele mici, de zâmbetul Mariei, de mirosul pielii ei, de primul gângurit. Dar în același timp, nu puteam ignora umbrele trecutului. Fiecare apariție a lui Andrei îmi răscolea sufletul. Venea cu jucării, cu flori, cu scuze. Mereu cu scuze.

Mama mă îndemna la prudență. Prietenele îmi spuneau să nu-l iert niciodată. Dar Maria… Maria râdea când îl vedea. Își întindea mânuțele către el. În ochii ei, el era doar “tati”. Iar eu, oricât de rănită aș fi fost, nu puteam să-i neg bucuria asta.

Timpul a trecut. Două luni. Trei. Apoi șase. Într-o zi, Andrei a venit mai devreme decât era stabilit. Avea o cutie în mână și un aer neliniștit.

— Pot intra? a întrebat timid.

Am încuviințat.

— Ce e acolo?

A deschis cutia. Înăuntru era un album foto. Începuse să adune poze cu Maria. Cu mine. Cu noi. Fără să-mi dau seama, începusem să-i permit să facă parte din viața noastră.

— Nu am venit să te conving de nimic, a spus. Dar vreau să știi ceva. M-am despărțit de ea. De tot. Am renunțat la firmă. Mi-am găsit un alt loc de muncă, în oraș. Am învățat că pot fi și altceva decât un bărbat de carieră.

— De ce îmi spui toate astea?

— Pentru că încă te iubesc, a zis. Și nu pot să trăiesc fără Maria. Fără tine. Nici măcar o zi.

L-am privit îndelung. Cuvintele lui nu mai aveau același efect ca în trecut. Durerea nu dispăruse. Dar nici speranța nu murise complet. Îl vedeam cu alți ochi. Nu ca pe bărbatul care m-a abandonat, ci ca pe omul care învățase să-și recunoască greșelile. Care lupta. Zi de zi.

— Poate… poate că nu e prea târziu, i-am spus. Nu pentru noi, dar nici pentru tine.

Andrei s-a apropiat și m-a luat de mână. De data asta, nu m-am mai retras.

Maria a râs din pătuț. Și râsul ei a fost mai puternic decât toate cuvintele noastre. A fost răspunsul de care aveam nevoie.

În acea clipă, am știut că viața nu ne oferă întotdeauna începuturi perfecte, dar ne dă, uneori, șansa unui nou drum. Iar eu eram gata să pășesc pe el. Cu capul sus. Cu Maria în brațe. Și, poate, cu Andrei alături. De data asta, cu inima întreagă.