Adresa noastră. Numele meu. O dată de luna trecută — săptămâna în care Alex spusese că salariul lui a fost „întârziat”.

Am privit hârtia, apoi agentul imobiliar, apoi mâna Doinei care plana deasupra fiului meu.

Nu era o simplă vizionare.

Era o preluare.

Îmi aud sângele în urechi mai tare decât uscătorul. În brațe, Andrei se strânge ca un pui speriat și, dintr-odată, tremuratul meu nu mai e oboseală, e instinct. Îmi lipesc obrazul de fruntea lui mică, îi simt pielea caldă și îmi spun, cu o claritate care mă sperie: dacă îmi pierd casa, nu e doar o clădire. E siguranța mea. E cuibul lui.

Agentul își drege glasul, zâmbetul îi rămâne politicos, dar ochii lui scanează holul ca și cum deja măsoară pereți și ferestre.

— Doamnă, avem programare confirmată. Doamna Doina ne-a spus că totul e în regulă și că…

— Nu e în regulă, îl întrerup. Nu ați vorbit cu mine. Eu sunt coproprietar. Fără acordul meu scris, nu intră nimeni.

Doina oftează teatral, ca la o piesă proastă pe care o joacă de prea multe ori.

— Alina, nu face scandal. Ai copil în brațe, te faci de râs. Lasă omul să-și facă treaba.

— Afară, spun rar, apăsat. Afară amândoi.

Doina clipește des, apoi își pune tava pe masă, ca și cum mă așază la locul meu.

— Nu poți să ne dai afară din casa fiului meu.

— Pot, dacă nu aveți drept legal să intrați. Și nu aveți. Îmi iau copilul și mă duc în dormitor, și dacă nu ieșiți, sun la 112.

Agentul ridică mâinile, se vede că ar vrea să dispară, dar Doina îl ține din privire, ca un șef care nu acceptă eșecul.

— Doamnă, eu doar… eu am documente, îmi spune el, și îmi întinde un dosar subțire.

Cu o mână îl țin pe Andrei, cu cealaltă apuc dosarul și îl deschid. Văd o copie după cartea funciară, o fișă cu prețul estimat, poze făcute cu telefonul în interiorul casei — poze din casa mea. Îmi îngheață stomacul. Pozele sunt din living, din dormitor, din camera lui Andrei, cu pătuțul încă neasamblat complet. Cineva intră aici când eu nu sunt? Sau când dorm? O furie rece îmi suie în piept, ca o lamă.

— Cine a făcut pozele astea?

Agentul se bâlbâie.

— Domnul Alex ne-a oferit acces. A spus că dumneavoastră… că sunteți de acord și că nu vreți să vorbiți cu agenția pentru că… sunteți în perioada de lăuzie și vă obosește.

Doina zâmbește scurt, satisfăcută.

— Vezi? Alex te protejează.

Îmi mușc buza până simt gust de sânge.

— Protecție nu înseamnă minciună. Și nici nu înseamnă să mă scoată din propria casă.

Mă întorc spre ușa de la intrare și o deschid larg. Aerul rece de afară mă lovește, dar mă ține lucidă.

— Vă rog să plecați. Acum. Și dacă mai încercați o vizionare fără acordul meu, mă duc la poliție și fac plângere pentru violare de domiciliu și fals.

Agentul ezită o secundă, apoi își strânge clipboardul ca pe o umbrelă într-o furtună și iese. Doina nu se mișcă. Mă privește lung, de parcă așteaptă să cedez.

— Te crezi deșteaptă, Alina. Dar nu înțelegi nimic. Casa asta e pe execuție. Dacă nu se vinde repede, vine executorul și o scoate la licitație. Și rămâneți pe drumuri. Și atunci… ce face Protecția Copilului? Ce zice instanța?

Cuvintele ei sunt ca niște ace. În brațe, Andrei scoate un sunet mic, ca un icnet, și îmi amintesc cât de ușor e să distrugi o mamă epuizată doar cu insinuări.

— Protecția copilului vine dacă un copil e abuzat sau neglijat, îi spun. Nu dacă o mamă își apără casa. Și dacă credeți că mă speriați cu vorbe, vă înșelați. În plus… dacă e execuție, de ce nu mi-a spus Alex? De ce nu mi-a arătat conturile?

Doina își strânge buzele, apoi își ridică geanta.

— Pentru că ești instabilă. Plângi din nimic. Țipi. Uiți. Alex a zis că uneori nu-ți amintești ce spui.

Mă lovește ca un pumn. E o lovitură perfidă, calculată, pentru că în ultimele luni chiar uit lucruri mărunte. Cheile. Paharul în dulap. Cuvinte pe care le am pe limbă și nu vin. Oboseala mă face neclară, dar asta nu înseamnă că sunt nebună. Și fix pe asta pariază ea.

— Ieșiți, repet. Și nu mai puneți mâna pe copilul meu.

Când Doina se apropie de Andrei, eu fac un pas înapoi instinctiv. Ea își ridică palmele ca și cum e victima.

— Vai, dar ce ai? Sunt bunica lui.

— Bunica lui nu mă amenință.

O aud cum își trage aer în piept să mai arunce o săgeată, dar o opresc eu, cu o voce pe care nu știam că o am.

— Plecați. Acum. Și spuneți-i lui Alex să vină acasă. Nu pe mesagerie. În fața mea.

Doina mă măsoară, iar în ochii ei se vede o clipă de ceva care seamănă cu ură pură, nefiltrată. Apoi își întoarce capul și iese, trântind ușa suficient cât să sperie copilul. Andrei începe să plângă, iar eu îmi lipesc buzele de tâmpla lui și îl legăn, legăn, legăn, până plânsul lui devine suspin.

Închid ușa cu cheia, pun zăvorul, apoi mai pun și un scaun sub clanță, deși știu cât de ridicol arată. Ridicolul mă face să respir. Îmi iau telefonul și, cu mâini care încă tremură, caut în mesajul de la agenție numărul Mirelei. O sun, fără să mă gândesc.

— Bună ziua, Agenția Lacul Verde…

— Sunt Alina Popescu. Despre vizionarea de mâine. Nu există nicio vizionare. Nu am autorizat nimic. Și vă rog să notați că refuz orice acces în proprietate până nu primesc actele semnate de mine.

Se lasă o pauză mică, ca și cum femeia de la capătul firului își caută cuvintele potrivite.

— Doamnă, noi lucrăm cu proprietarii. Domnul Alex a prezentat o procură…

Cuvântul „procură” îmi face stomacul să se strângă într-un nod.

— O procură? Pe numele meu?

— Da. O împuternicire. Spune că dumneavoastră îi acordați drept de reprezentare. Are semnătură și copie după buletin…

Îmi fuge aerul din plămâni.

— Trimiteți-mi acum pe email copia. Acum.

— Doamnă, nu știu dacă…

— Acum, repet, sau sun la ANPC și la poliție și spun că derulați tranzacții pe baza unor documente potențial false. Și vă rog să consemnați că vă interzic folosirea datelor mele personale în orice ofertă.

În secunda aia îmi dau seama cât de tare îmi bate inima. Mirela înghite.

— Vă trimit imediat, doamnă. Dar… e mai bine să discutați în familie.

Închid. „În familie”. Ca și cum familia e un cuvânt care acoperă fraudă, minciună și execuție silită.

Pun copilul în pătuțul lui, chiar dacă nu e complet — îl așez pe saltea cu o păturică și stau lângă el pe podea, să fiu sigură că nu se rostogolește. Deschid laptopul cu o mână și îmi caut rapid emailul. Îmi vine fișierul: o scanare. Și în scanare, semnătura mea. Perfectă. Rotunjită, exact cum semnez pe acte. Doar că eu nu am semnat asta. Niciodată.

Îmi simt pielea ca și cum ar arde. Îmi trec degetele peste ecran, ca și cum aș putea șterge minciuna. În partea de jos, scrie „împuternicesc pe domnul Alexandru…” și are și o dată: acum o lună. O lună în care eu sunt acasă, cu sâni dureroși și cusături care mă ustură, abia merg, abia stau în picioare. O lună în care am avut vizite la medic, nu la notar.

În clipa aceea știu: nu e doar o greșeală. E plan.

Îl sun pe Alex din nou. Mesagerie. Mesagerie. Mesagerie. Încep să-i scriu un mesaj, apoi îl șterg. Nu, nu merit să-mi risipesc nervii pe un text. Mă ridic, îmi pun Andrei în marsupiu, îmi iau geaca peste pijama și cobor în stradă. Nu pot să stau în casă și să aștept. Simt că dacă stau, mă îngroapă.

Mă duc la vecina de peste drum, tanti Viorica, femeia care îmi aduce uneori supă și mă întreabă dacă am nevoie de ceva, fără să judece. Bat la ușă, iar când îmi deschide, se uită la mine și își dă seama dintr-o privire că s-a întâmplat ceva.

— Mamă… ce-ai pățit?

— Tanti Viorica, am nevoie de ajutor. Trebuie să mă duc până la notariat… sau la un avocat. Știți pe cineva? Și… puteți să stați cu Andrei jumătate de oră? Vă rog.

Nu apuc să termin, că ea deja întinde mâinile spre copil, cu o blândețe care mă face să-mi dea lacrimile.

— Dă-l încoace, mamă. Și respiră. Îți fac un ceai, dar întâi îmi spui încet.

Îi explic printre cuvinte înghițite: vizionare, executare, procură falsă. Fața ei se schimbă. Nu mai e doar bunică de cartier, devine femeia care a văzut multe și știe că lumea poate fi murdară.

— Notariat? Nu, mamă. La avocat direct. Și la poliție. Și, ascultă la mine: păstrează toate mesajele. Fă poze la acte. Înregistrează dacă vorbești cu cineva. Nu te juca.

Îmi tremură bărbia.

— Mi-e frică… să nu-mi ia copilul.

Tanti Viorica mă prinde de umeri, strâns.

— Nu ți-l ia nimeni dacă tu ești întreagă la cap și îți faci pașii corecți. Și tu ești. Ești doar obosită. Asta nu e boală, e maternitate.

Cuvintele ei mă țin pe loc, ca o mână pe spate. Îmi las copilul la ea, cu inima ruptă în două, dar și cu o încredere ciudată, pentru că în ochii ei văd ceva ce eu nu mai reușesc să văd: că încă am control.

Sun la un avocat pe care mi-l dă ea, un domn pe nume Radu, care răspunde scurt și clar.

— Doamnă, dacă există o procură falsă, se face plângere penală pentru fals și uz de fals. Dacă e execuție, trebuie văzut dosarul: cine e creditorul, cum a ajuns pe numele dumneavoastră, dacă e garanție ipotecară. Veniți la cabinet acum, cu actele, și apoi mergem la poliție.

Închid și, pentru prima dată, nu mă simt singură. Mă schimb în grabă, îmi șterg urmele de lapte de pe bluză, îmi pun buletinul în portofel și plec.

Cabinetul avocatului e într-un bloc vechi, pe o scară care miroase a var și a timp. Radu mă ascultă fără să mă întrerupă, răsfoiește actele, deschide laptopul, își notează. Când vede procura, își strânge maxilarul.

— Asta e grav. Și semnătura… pare fie copiată de pe alt document, fie obținută prin scanare. Întrebarea e: de unde a avut Alex un document cu semnătura dumneavoastră la rezoluție mare?

Îmi vine instant o imagine: cererea de la bancă, când am semnat de zece ori; fișa de internare; formularul de la medic. Semnături peste semnături, aruncate în viteză, fără să mă gândesc.

— O are de undeva… șoptesc.

— Are. Și acum o folosește. Ascultați: mergem imediat la poliție să depunem plângerea. Apoi cerem ordonanță președințială pentru suspendarea oricărei înstrăinări, și facem notificare către agenție și către eventualul executor. Nu semnați nimic, nu vorbiți singură cu ei, nu vă lăsați intimidată.

În secția de poliție, mi se pare că aerul e prea cald și prea greu. Stau pe un scaun de plastic, iar când un agent îmi ia declarația, îmi vine să plâng de nervi, pentru că simt cum fiecare cuvânt trebuie să fie „corect” ca să fiu crezută. Radu stă lângă mine și, de fiecare dată când vocea îmi tremură, intervine calm, juridic, ferm.

Când ieșim, telefonul meu vibrează. Alex. În sfârșit.

Îmi îngheață degetele pe ecran, dar răspund.

— Unde ești? vocea lui e iritată, ca și cum eu am greșit. Ce-i cu faza cu agentul? M-a sunat Mirela, ești nebună? Ai făcut scandal!

Cuvântul „nebună” îmi aprinde sângele.

— Am făcut plângere la poliție, Alex. Pentru procură falsă. Și pentru tentativa de vânzare fără acordul meu. Și am actele. Ai o oră să vii acasă. Dacă nu, vin eu cu avocatul la tine, oriunde ești, și discutăm în fața altora.

Se lasă tăcere. Îi aud respirația. Și, în tăcerea aceea, îmi dau seama că el nu se aștepta să ripostez. Se aștepta să plâng, să mă sperii, să cedez.

— Alina… încearcă el, alt ton, mai moale. Hai să vorbim. E complicat.

— Complicat e când uiți să iei pâine. Asta e crimă. Și trădare.

Închid înainte să-mi fure iar curajul.

Mă întorc la tanti Viorica și îl iau pe Andrei. Când îl țin iar în brațe, îmi dau seama că mi-a fost frică să plec de lângă el, dar mi-a fost și mai frică să rămân neputincioasă. Acum am dovezi, am avocat, am pași. Și, cu toate astea, mă simt ca o sfoară întinsă care poate pocni oricând.

Ajung acasă și, la nici zece minute, apare Alex. Intră repede, fără să bată, și în spatele lui apare Doina, ca o umbră lipită de el. Îi văd din prag pe amândoi și mi se ridică părul pe ceafă.

— De ce ai adus-o? întreb.

— Pentru că e mama mea, zice el scurt. Și pentru că tu faci prostii.

Îl privesc fix. Nu mai caut iubirea în fața lui, pentru că nu mai e acolo. Doar o panică bine mascată.

— Asta e casa mea și a copilului meu. Dacă vrei să discutăm, discuți singur. Dacă nu, ieșiți amândoi. Și o să știi că există deja plângere.

Doina ridică mâinile.

— Auzi la ea, plângere! Tu știi ce înseamnă asta? Îi strici viața băiatului meu!

— El mi-o strică pe a mea, spun.

Alex își trece mâna prin păr, agitat.

— Nu înțelegi. Am datorii. N-am vrut să te sperii. Am luat niște împrumuturi… pentru noi. Pentru casă. Pentru copil.

— Minți, îl întrerup. Împrumuturi „pentru noi” nu se ascund. Și nu se fac pe numele meu fără acordul meu. Cum a ajuns execuția pe numele meu?

El clipește des, ca și cum caută un răspuns acceptabil. Doina se bagă peste el, cu o voce ascuțită.

— Pentru că Alex e bărbat și se ocupă. Tu ești în lăuzie. Ce vrei, să-ți dea pe cap hârtii? Nu vezi că abia te ții?

Îmi simt obrajii arzând.

— Am fost în stare să nasc, doamnă Doina. Sunt în stare să citesc.

Alex își mușcă buza. În ochii lui apare, în sfârșit, ceva real: rușine.

— Am… am pierdut bani, spune el încet. La pariuri. La jocuri. Am crezut că recuperez. Doar că… nu recuperez. Și creditorii… sunt agresivi. Au zis că dacă nu plătesc, vin aici.

În mine se face liniște. Nu liniștea calmă, ci liniștea după o explozie, când nu mai ai nimic de salvat din ce credeai că e.

— Și soluția ta e să vinzi casa pe furiș? să-mi falsifici semnătura? să mă sperii cu custodia?

Doina tresare, dar își revine repede.

— Nu te sperii, te avertizez.

— Mă ameninți, corectez. Și o să notez asta.

Alex face un pas spre mine, cu mâinile întinse.

— Alina, te rog. N-am vrut să ajungem aici. Dacă vindem repede, plătim, ne mutăm la mama… până ne punem pe picioare.

Când spune „ne mutăm la mama”, simt cum mi se ridică stomacul. E planul lor. Mereu a fost planul lor. Să mă scoată din casă, să mă bage sub acoperișul Doinei, să devin „fata aia” care trebuie controlată.

— Nu mă mut nicăieri, spun. Și nu îl mut pe Andrei nicăieri cu voi doi.

Alex se înroșește.

— Ce înseamnă „cu voi doi”? E copilul meu!

— Și al meu. Și eu sunt singura care nu îl bagă într-un război cu cămătari.

Cuvântul „cămară” îl face pe Alex să-și ferească privirea. Doina se apropie iar de Andrei, ca un reflex.

— Dă-mi copilul, îl calmez eu…

Fac un pas înapoi.

— Nu. Și dacă mai faceți un pas spre mine, sun la 112 chiar acum.

Alex izbucnește:

— Asta e, așa? Mă dai pe mâna poliției? Pentru ce? Pentru că am greșit? Oricine poate greși!

— Nu pentru greșeală, Alex. Pentru plan. Pentru fals. Pentru manipulare.

Îl văd cum se prăbușește într-un scaun, brusc mic. Iar Doina, în loc să-l sprijine, se încruntă spre mine, ca spre un dușman.

— Dacă îl distrugi, să știi că o să pierzi și tu, Alina. În instanță contează stabilitatea. Contează sprijinul familiei. Tu nu ai pe nimeni.

Și atunci o aud pe mine, clar, tare, fără să-mi tremure vocea:

— Am pe mine. Și pe copilul meu. Și pe adevăr. Și asta e suficient.

Scot telefonul și îi trimit avocatului un mesaj scurt: „Sunt aici. Ei sunt aici. Vreau ordin de protecție dacă mai fac vreo mișcare.” Apoi mă uit la Alex.

— Uite cum facem. Azi pleci. Pleci la mama ta sau unde vrei. Eu rămân aici cu copilul. Mâine depunem cerere în instanță pentru suspendarea executării până se lămurește falsul și pentru partaj. Dacă vrei să-ți recunoști vina și să încerci să repari, o faci legal. Dacă nu, o să te lupți cu mine și cu statul.

Alex își acoperă fața cu palmele. Doina îl trage de umăr.

— Ridică-te! Nu o lăsa să te calce în picioare!

Dar el nu se ridică imediat. Când își dă palmele jos, ochii îi sunt umezi.

— Am fost prost, spune. Mi-a fost frică să-ți spun. Am zis că rezolv. Mama a zis că… că dacă te sperii, o să te îmbolnăvești și o să fie mai rău.

Mă uit la Doina, și pentru prima dată nu văd o soacră, văd un om care se hrănește din control.

— Deci a fost ideea ei? cu custodia?

Doina se încordează, dar nu neagă.

— Eu am vrut să vă salvez. Dacă nu vindeți, vă iau ăștia tot. Eu sunt singura realistă.

Alex își mușcă buza până aproape sângerează.

— Nu mai vorbi, mamă.

Cuvintele lui mă șochează. Doina, pentru o secundă, pare că nu înțelege că fiul ei i se opune. Apoi fața i se strânge.

— Tu alegi pe ea? după tot ce-am făcut?

Alex se ridică încet. Se uită spre Andrei, iar privirea îi tremură.

— Aleg copilul. Și aleg să nu mai mint.

Doina își ia geanta cu mișcări scurte, nervoase.

— Bine. Să nu zici că nu te-am avertizat. Când o să vă dea afară, să nu vii la mine.

Iese, trântind ușa. În urma ei rămâne un aer greu, ca după o ceartă în familie la masă de Crăciun, când toți zâmbesc fals, dar în interior se rupe ceva definitiv.

Alex rămâne în mijlocul holului, ca un străin. Eu îl privesc și îmi simt inima în două: una care încă își amintește cum îl iubeam, și alta care ține copilul și nu mai negociază.

— Plec, spune el. Dar… nu-mi lua copilul. Te rog.

Înghit în sec.

— Nu ți-l iau. Îl protejez. Dacă vrei să-l vezi, o să-l vezi. Cu program, cu martori, dacă e nevoie. Până atunci, du-te și rezolvă-ți mizeria. Și fă terapie. Și închide conturile de jocuri. Și spune adevărul executorului.

Alex dă din cap, ca un elev prins copiind.

— O să fac. Jur.

Îi deschid ușa. Înainte să iasă, se întoarce.

— Alina… eu… chiar am vrut să fim o familie.

Îl privesc fără să clipesc.

— O familie nu se construiește pe fals.

Pleacă. Închid ușa cu cheia, pun zăvorul și, de data asta, scaunul sub clanță nu mai pare ridicol. Pare un simbol. Un „aici e granița mea”.

În zilele care urmează, totul se mișcă repede, ca într-un film pe care îl trăiesc cu ochii deschiși. Avocatul trimite notificări, cere suspendări, depune cereri. Eu strâng dovezi: mesaje, emailuri, apeluri. Merg la executor și cer dosarul. Aflu creditorul: o firmă de recuperare care a preluat un credit făcut pe numele meu, cu semnătura mea falsificată și cu ipotecă pusă pe casă printr-un act „intermediar”. Când aud asta, mi se face rău, dar Radu îmi explică: dacă demonstrăm falsul, actele cad. Dacă demonstrăm că eu nu am consimțit, ipoteca se atacă.

Alex, între timp, apare cu un dosar și cu o față pe care nu o mai recunosc. Nu mai e bărbatul sigur, e omul care și-a văzut fundul prăpastiei. Vine cu dovezi: extrase, conturi, tranzacții spre site-uri de pariuri. Semnează o declarație la notar că procura e falsă și că el a folosit semnătura mea fără acordul meu, „îndemnat” de mama lui să „rezolve repede”. Când aud cuvântul „îndemnat”, îmi vine să râd amar: Doina nu îndeamnă, Doina împinge.

Într-o dimineață, primesc un telefon de la poliție: îl cheamă pe Alex la audieri. Mă ia cu amețeală, dar îmi amintesc: nu eu fac asta. El a făcut. Eu doar nu mai acopăr.

În altă zi, vine Mirela de la agenție la ușă, cu o față vinovată și cu mâinile împreunate.

— Îmi pare rău, doamnă. Nu am știut. Am crezut că e în regulă.

— Nu e, îi spun. Dar vă mulțumesc că ați trimis actele. Ați făcut ce trebuia când ați aflat.

Încep să dorm mai mult. Nu mult, pentru că Andrei se trezește, mănâncă, plânge, se liniștește, iar eu sunt tot mamă. Dar e alt fel de oboseală acum, nu oboseala fricii. E oboseala muncii de a-ți pune viața la loc.

Într-o seară, când îl alăptez pe Andrei și casa e liniștită, primesc emailul pe care îl aștept: instanța admite cererea de suspendare provizorie a executării până la soluționarea contestației și a cercetării pentru fals. Îmi acopăr gura cu palma ca să nu plâng tare și să nu-l trezesc pe Andrei. Lacrimile îmi curg calde. Nu e finalul, dar e prima gură de aer după săptămâni în care simt că mă înec.

Câteva săptămâni mai târziu, Alex îmi trimite un mesaj scurt: „Sunt la grup. Sunt curat de X zile. Îmi pare rău.” Nu răspund imediat. Îl citesc, îl las să stea. Pentru că îmi dau voie să nu mă grăbesc. Îmi dau voie să nu repar eu pe cine a stricat altcineva.

Doina încearcă să mă sune de câteva ori. Nu răspund. Apoi îmi trimite un mesaj lung, cu reproșuri și victimizări, despre cum „am distrus familia” și „am făcut de râs numele lor”. Îl citesc o singură dată, apoi îl salvez ca probă și îl arhivez. Nu mai intru în joc.

În ziua în care se pronunță soluția finală pe contestație, îmi îmbrac o bluză curată și îmi prind părul într-un coc strâns, ca o armură. Radu îmi zâmbește scurt în fața sălii de judecată.

— E bine, spune. Avem expertiza grafoscopică. Confirmă că semnătura nu vă aparține.

Când aud asta, simt că genunchii îmi devin moi, dar de data asta nu cad. Mă țin. Mă țin pentru mine, pentru copil, pentru tot ce am învățat în lunile astea: că frica nu dispare, dar se poate așeza în spate când ai adevăr și acțiune.

Judecătorul admite: actele bazate pe procura falsă sunt anulate, ipoteca atacată pe baza acelui consimțământ cade, executarea se oprește. Urmează partajul și divorțul, dar casa nu mai e pe marginea prăpastiei. Casa rămâne. Casa e încă a mea și a lui Andrei.

Când ies, îmi simt aerul altfel în plămâni. Nu e doar ușurare, e o formă de renaștere. În minte îmi vine imaginea mea din bucătărie, cu cafea rece și tremur în oase, spunând „trebuia”. Atunci nu știam că „trebuia” înseamnă să mă ridic.

Ajung acasă, îl iau pe Andrei în brațe și, pentru prima dată după mult timp, îl privesc fără să simt că pământul fuge de sub mine. El mă privește înapoi, cu ochii lui mari, fără să știe nimic despre executări, procuri, instanțe. El știe doar că îl țin strâns și că sunt aici.

În seara aceea, când se lasă întunericul peste cartier și lumina din bucătărie face pereții să pară mai calzi, pun apă la fiert și îmi fac un ceai. Nu cafea rece. Ceai cald. Și mă așez la masă, lângă pătuț, ascultând cum respiră Andrei.

Uscătorul pornește iar, ritmic, ca o inimă. De data asta, nu mă mai minți că „pot face față” ca pe o rugăciune disperată. O știu. Am făcut față.

Și când îmi vine, pentru o secundă, gândul că poate Alex o să încerce să se întoarcă, că poate Doina o să mai arunce amenințări, nu mă mai încleștez. Pentru că granițele mele sunt clare și pentru că am învățat ceva ce nu credeam că o mamă obosită poate învăța atât de repede: nu sunt slabă pentru că tremur. Sunt puternică pentru că, în timp ce tremur, tot aleg să-mi apăr copilul și viața.

Îmi lipesc fruntea de marginea pătuțului și șoptesc, mai mult pentru mine decât pentru el:

— Aici e acasă, puiule. Și nimeni nu ne-o ia pe furiș.