LA UN AN DUPĂ MOARTEA FIULUI MEU, AM GĂSIT MORMÂNTUL NURORII LA CIMITIR.

— Doamnă… am ajuns, spuse șoferul de taxi oprind la poarta cimitirului, trezindu-mă brusc din gânduri.

Am coborât din mașină, cu privirea fixată pe poartă, apoi m-am întors spre șofer.
— Vă rog să mă așteptați aici… nu o să dureze mult.

Cu un oftat adânc și dureros, am pășit în cimitir, florile tremurând în mâinile mele.

Tăcerea apăsătoare a locului îmi apăsa sufletul, în timp ce mă strecuram printre morminte, căutând locul de veci al lui Cristi. Când l-am găsit, m-am lăsat în genunchi, așezând cu grijă florile la baza crucii.

— Copilul meu… oh, Cristi. Mama e aici… am venit să te văd…

Am izbucnit în plâns și mi-am trecut cu blândețe mâinile tremurânde peste piatra funerară. Dar ceva mi-a atras privirea — un alt mormânt, chiar lângă al lui Cristi.

O senzație de neîncredere m-a cuprins când am citit epitaful de pe piatra de lângă el. Nu-mi venea să cred ce văd:
„În amintirea iubitoare a Silviei. S.”

Am clipit de mai multe ori, încercând să mă stăpânesc.
— Silvia… scumpa mea noră. Cum s-a întâmplat asta?

Mintea mi-era un haos. La doar câteva săptămâni după înmormântarea lui Cristi, Silvia dispăruse complet din viața mea. Nu ne certaserăm, dar eu eram atât de cufundată în propria durere încât nu am reușit să mai țin legătura cu ea. Îmi tot spuneam că oamenii se îndepărtează uneori. Dar niciodată n-am crezut că avea să plece… din această lume.

Tremurând toată, am întins mâna și am atins numele ei gravat în piatră.
— Îmi pare atât de rău, am șoptit, cu lacrimile încețoșându-mi vederea.

Mă durea gândul că nu doar fiul meu, ci și ea, femeia care adusese atâta căldură și iubire în viața noastră, nu mai era.

Am rămas acolo, lângă cele două morminte, cu inima frântă și gâtul strâns de lacrimi. Mi-am amintit ziua în care Cristi mi-a prezentat-o pe Silvia. Avea un zâmbet senin și cald și, din prima clipă, mi-a spus „mamă”. Bunătatea și firea ei veselă l-au schimbat pe Cristi în bine. Soțul meu — pe vremea când încă trăia — și cu mine eram atât de fericiți pentru ei. S-au căsătorit tineri, cu speranțe și vise mari. Niciodată n-aș fi crezut că voi ajunge să plâng deasupra ambelor morminte.

Când încercam să înțeleg tot ce se întâmplase, am simțit o prezență. M-am întors și am văzut un bărbat în vârstă, probabil îngrijitorul cimitirului, cu o șapcă ponosită și o expresie blândă.

— Doamnă, îmi cer scuze că vă deranjez, a început cu o voce joasă, dar sunteți cumva rudă cu Silvia?

— Da… sunt soacra ei. Sau… am fost. Nu aveam habar că a murit… nici măcar nu știu când.

Îngrijitorul, al cărui ecuson spunea „M. Costache”, a oftat ușor.
— A fost acum șase luni. A murit aici, în oraș. A fost ceva brusc…

Am simțit cum pieptul mi se strânge.
— Era bolnavă?

A ezitat, aranjându-și șapca.
— Nu știu toate detaliile. Dar știu că venea des aici, plângând la mormântul lui Cristi. Într-o zi… pur și simplu s-a prăbușit. A venit ambulanța, dar…

A tăcut. M-am sprijinit de piatra lui Cristi ca să nu cad. Mă sfâșia gândul că Silvia, singură în durerea ei, nu reușise să meargă mai departe. Iar eu n-am fost acolo pentru ea. Poate n-am respins-o intenționat, dar durerea mea o eclipsase pe a ei.

— Vă mulțumesc, am șoptit.

El a dat ușor din cap și a plecat, dar s-a întors după câțiva pași.
— În ziua aceea nu era singură. Mai era o fată cu păr roșcat… cred că a spus că o cheamă Sabina. A întrebat mult despre dumneavoastră.

— Despre mine? Știți unde a plecat?

— Nu, doamnă. A plecat repede după ce a fost dusă Silvia.

M-am prăbușit pe pământ, mintea îmi zbura. Sabina? Nu știam cine era, dar aparent voia să mă găsească. Dacă fusese cu Silvia în ultimele ei clipe, trebuia să o întâlnesc. Trebuia să aflu adevărul. Și să mă împac cu ce nu reușisem să fac.

Înapoi în taxi, cuvintele îngrijitorului îmi răsunau în minte.
— Doamnă, sunteți bine? m-a întrebat șoferul privind în oglindă.

Am zâmbit slab și am dat din cap.
— Nu prea… dar trebuie să fiu.

Ajunsă acasă, am scos cutia cu fotografii vechi. Poze cu Cristi și Silvia, zâmbitori, plini de viață. În toate, el o ținea de umeri, iar ea îl privea cu o dragoste sinceră. Mă durea sufletul. Fusese ca o fiică pentru mine. Ar fi trebuit să înțeleg că pierderea lui Cristi a sfâșiat-o la fel de tare ca pe mine. Poate mai rău.

Într-un album vechi am găsit un buletin informativ de la biserică, pus acolo de Silvia. Numele „Sabina” nu apărea, dar era notată o întâlnire a unui grup de sprijin pentru cei îndoliați. Se ținea joia, într-un centru comunitar aflat la vreo 20 de minute de casă. Am decis să încerc acolo.

Joia următoare, am ajuns la centru. Sala mirosea a cafea tare și covoare proaspăt aspirate. Un grup de oameni împărtășea povești despre cei pierduți. În spate, o tânără cu păr roșcat butona telefonul, părând neliniștită. Era ea?

După întâlnire, m-am apropiat timid:
— Scuză-mă… ești Sabina?

S-a uitat mirată.
— Da. Ne cunoaștem?

— Am auzit că ai fost cu Silvia în ziua în care… Sunt mama lui Cristi. Mi s-a spus că voiai să-mi vorbești.

Ochii i s-au umezit și a dat din cap.
— N-am știut cum să te contactez. Silvia mi-a lăsat ceva pentru tine. Nu te-am văzut la înmormântare… nimeni nu avea datele tale.

A scos un plic ușor mototolit și mi l-a întins. Inima îmi bătea cu putere.

Înăuntru era un bilet scris de mână:

„Îmi pare rău pentru tot, mamă. Nu te-am învinuit niciodată. Știu că moartea lui Cristi te-a distrus, așa cum m-a distrus și pe mine. Am crezut că pot face față singură, dar durerea m-a copleșit. Te iubesc. Voi găsi liniștea lângă el. Dacă poți… caută copilul nostru. A trebuit să-l dau spre îngrijire. N-am fost suficient de puternică să-l cresc singură. Iartă-mă.”

Respirația mi s-a tăiat. Copilul lor. Nepoata mea. Nici nu știam că există.

Sabina și-a pus mâna pe umărul meu.

— După ce a murit Cristi, Silvia s-a prăbușit. A născut două luni mai târziu, dar era prea copleșită. A dus copilul într-un centru temporar. Mi-a cerut să te caut.

Am început demersurile imediat. Cu ajutorul Sabinei, am găsit asistentul social. A fost un drum lung și greu. Dar o lună mai târziu, mă aflam în fața unei case modeste, la marginea orașului.

O femeie mi-a deschis ușa, ținând o fetiță în brațe. Ochii mari și căprui, exact ca ai lui Cristi, m-au privit curioși. Femeia mi-a dat-o în brațe. Fetița — nepoata mea — a întins mânuța spre părul meu și a râs.

În zâmbetul ei am regăsit lumina lui Cristi. În obrajii ei, am văzut gingășia Silviei. Am început procedura de adopție. Când am adus-o acasă, casa era încă plină de durere — dar râsul ei a început să o umple de viață.

În fiecare zi, îi arăt poze cu părinții ei și îi spun cât de mult au iubit-o.

Acum, când merg la cimitir, duc două buchete: unul pentru Cristi, altul pentru Silvia. Le mulțumesc pentru darul prețios lăsat în urma lor.

Această poveste mi-a arătat că iubirea adevărată nu dispare niciodată. Chiar și în durere, putem găsi vindecare.

Dacă această poveste te-a emoționat, distribuie-o. Poate cineva, undeva, are nevoie să-și amintească faptul că speranța există. ❤️