Afară, aerul avea tăișul ascuțit al iernii, iar lumina de pe verandă desena un pătrat auriu pe trepte. Andreea stătea în el, așteptând ca vechea mea versiune să se întoarcă. Eu am făcut un pas spre ușă…

Eu am făcut un pas spre ușă, iar sunetul tocurilor mele pe gresia rece a fost mai hotărât decât orice cuvânt. Andreea a rămas nemișcată, cu telefonul încă în mână, de parcă lumea ar fi înghețat pentru o clipă. Am deschis ușa, iar aerul rece m-a izbit în față. Nu era doar frigul iernii; era senzația aceea limpede că, pentru prima dată după mulți ani, respirația îmi aparținea doar mie.

Nu am trântit ușa. Am închis-o încet.

În noaptea aceea am dormit puțin. Nu din vină, ci dintr-o emoție stranie, ca înaintea unei plecări importante din tinerețe. La ora șase dimineața, orașul era încă adormit sub o pătură subțire de zăpadă murdară. Am urcat valiza în portbagaj și am pornit spre autostradă. Radio-ul murmura colinde vechi, iar luminile galbene ale Bucureștiului rămâneau în urmă ca niște stele obosite.

Când am ajuns la Constanța, cerul era de un gri deschis, iar marea părea o întindere de oțel mișcător. În decembrie, litoralul nu are nimic din agitația verii. Hotelul mic pe care îl alesesem era aproape gol. Recepționera m-a privit ușor surprinsă când i-am spus că rămân până după Crăciun.

— Singură? a întrebat ea politicos.

— Da, singură, am răspuns.

Am urcat în cameră și am deschis larg fereastra. Aerul sărat a intrat ca o promisiune. În acel moment, am știut că nu fugisem. Venisem.

Pe 24 decembrie dimineața, am ieșit pe plajă. Nisipul era înghețat, iar valurile loveau țărmul cu o răbdare solemnă. M-am așezat pe o bancă de lemn și am privit linia orizontului. Nu aveam liste. Nu aveam oale pe foc. Nu aveam opt copii alergând prin casă, nici telefoane care sunau din zece în zece minute.

Aveam liniște.

Telefonul l-am pornit abia la prânz. Mesaje. Apeluri pierdute. Grupul de familie plin de întrebări și indignare.

La ora două, a sunat Andreea.

Am răspuns.

— Mamă, unde ești?

Vocea ei nu mai avea siguranța de ieri.

— Mi-am schimbat planurile. Uită de masă, de cadouri și de mine.

A urmat o tăcere lungă. În fundal se auzea agitație, copii, uși trântite, televizorul dat prea tare.

— Copiii plâng… a spus ea în cele din urmă. Nu știm ce să facem. Restaurantul e închis. Mihai zice că n-are unde să îi ducă.

Am privit marea.

— Veți găsi o soluție. Sunteți părinți.

Am închis înainte să spună ceva ce ar fi putut să mă tragă înapoi.

În acea seară, am coborât în restaurantul hotelului. Erau doar câteva mese ocupate: un cuplu în vârstă, un bărbat cu o carte groasă și o femeie care privea în gol, ca și mine. Bucătarul a adus o porție simplă de pește cu mămăligă și mujdei. Am mâncat încet, simțind gustul fiecărei înghițituri, de parcă redescopeream mâncarea.

După cină, am mers din nou pe plajă. În depărtare se vedeau luminile portului. Am închis ochii și mi-am amintit Crăciunurile din copilăria mea: soba caldă, cozonacul mamei, râsetele sincere. Nimeni nu alerga. Nimeni nu contabiliza cine a adus ce cadou.

În noaptea de Ajun, pentru prima dată în viața mea, nu am făcut nimic pentru nimeni.

Și nu m-am simțit vinovată.

Pe 25 decembrie dimineața, telefonul a sunat din nou. De data aceasta era Mihai.

— Mamă… cred că am înțeles.

Vocea lui era obosită.

— Am stat toată noaptea cu copiii. Știi că nu e ușor. Andreea plânge. A zis că nu și-a dat seama cât te împovăram.

Am inspirat adânc.

— Nu e vorba de împovărare. E vorba de respect.

— Știu. Poți… poți să vii acasă mâine? Nu pentru copii. Pentru noi.

Am închis ochii. Valurile se spărgeau de țărm cu aceeași răbdare.

— Mă întorc când sunt pregătită.

Am închis telefonul și, pentru prima dată după ani întregi, nu m-am simțit obligată să repar imediat lucrurile.

Ziua a trecut încet. Am citit. Am dormit. Am privit marea. În liniștea aceea, gândurile mele s-au așezat ca fulgii de zăpadă.

Pe 27 decembrie, m-am întors acasă.

Blocul părea același, dar când am intrat în apartament, ceva era diferit. Nu mirosul de mâncare, nu zgomotul — ci liniștea atentă, ca într-o biserică.

Andreea și Mihai stăteau la masă. În fața lor erau două cești de cafea și o farfurie cu cozonac cumpărat.

Andreea s-a ridicat prima.

Ochii ei erau roșii.

— Mamă… îmi pare rău.

Nu era un „îmi pare rău” grăbit. Era unul greu, cântărit.

— Am crezut că te ajutăm să te simți utilă. Nu m-am gândit că te anulăm.

Mihai a dat din cap.

— Am uitat că ai viața ta.

M-am așezat.

Nu m-au îmbrățișat imediat. Nici eu nu am întins brațele. Era nevoie de adevăr înainte de gesturi.

— Vă iubesc, am spus. Dar nu mai pot fi soluția voastră permanentă.

Andreea a șters o lacrimă.

— Nu vei mai fi. Promit.

Din camera alăturată au apărut copiii, sfioși, ca niște pisoi. Cea mică s-a apropiat și m-a întrebat:

— Bunico, te-ai dus la mare?

Am zâmbit.

— Da.

— A fost frumos?

Am luat-o în brațe.

— A fost liniște.

Ea a dat din cap, de parcă înțelegea mai mult decât ar fi trebuit.

În acea după-amiază nu am gătit. Am comandat pizza. Copiii au mâncat pe jos, adulții pe canapea. Nu era Crăciunul perfect. Era ceva mai bun: un început.

Seara, după ce au plecat, am scos din valiză o scoică mică pe care o luasem de pe plajă și am așezat-o pe raft, lângă fotografia de familie. Spațiul gol de pe perete nu mai părea gol. Era loc pentru ceva nou.

În zilele care au urmat, Andreea m-a sunat înainte să ceară ajutor. Mihai a început să ia copiii în weekenduri. Iar eu am început să spun „nu” fără să explic prea mult.

Într-o dimineață de ianuarie, am comandat tabloul cu marea.

L-am agățat exact în locul pe care îl privisem în acea seară.

Când lumina cade pe el, apa pare că se mișcă.

Uneori, stau pe canapea cu o cană de cafea și privesc valurile pictate. Nu îmi amintesc fuga. Îmi amintesc alegerea.

Iar diferența dintre ele este libertatea.

Crăciunul acela nu a fost sfârșitul familiei noastre.

A fost începutul respectului.