Clara s-a repezit spre Ana, tot în rochie de mireasă, cu rimelul curs pe obraji. — Știai, nu-i așa?! i-a șoptit printre dinți. Tu i-ai spus să nu vină! Ana a clipit. — Cui? — Lui Rareș! Nu s-a mai prezentat!

Mi-a distrus nunta! Întreaga mulțime a amuțit. Mihai a pășit în față, protector. — Ce se întâmplă? Mama lor părea că e pe punctul de a leșina. — Rareș… a lăsat un bilet. A spus că îi pare rău.

Că nu poate să se însoare cu cineva care se poartă așa cu oamenii. Toți s-au întors spre Clara. Și Ana a vorbit în sfârșit, cu o voce calmă și egală: — Se pare că nu erai singura care plănuia ceva…

— Se pare că nu erai singura care plănuia ceva…

Cuvintele Anei au plutit în aer ca o sentință. Clara a încremenit, iar invitații au început să șușotească între ei, privind când spre o mireasă cu rochia mototolită, când spre cealaltă, care stătea dreaptă și demnă în lumina caldă a amiezii.

— Cum adică? a bâiguit Clara, privind când la Ana, când la părinții lor, care păreau că nu mai înțeleg nimic.

Ana a făcut un pas în față. În spatele ei, Mihai i-a atins ușor brațul, dar n-a spus nimic. Doar îi oferea sprijinul mut al unui om care o cunoștea dincolo de tăceri.

— În ziua în care ai postat acel anunț cu „povestea ta de basm”, Rareș m-a sunat. Credea că e o farsă. Când a realizat că e pe bune, mi-a cerut să ne vedem. Avea nevoie să vorbească cu cineva care te cunoaște cu adevărat.

Clara a făcut un pas în spate, aproape călcând pe voalul ei lung.

— Mă minți. N-ai vorbit cu el. Vrei doar să te răzbuni pentru că…

— Pentru că mi-ai furat data nunții? Pentru că ți-ai bătut joc de munca mea? Pentru că ai crezut că, dacă ai bani și o locație pompoasă, o să-mi eclipsezi dragostea? Nu, Clara. Nici vorbă. Mă răzbun pentru altceva.

Un murmur a străbătut mulțimea. Cineva din rândul oaspeților a scos telefonul și a început să filmeze. Tatăl fetelor s-a apropiat de Ana, dar ea a ridicat mâna, oprindu-l.

— Rareș nu m-a căutat ca să te părăsească, Clara. A vrut doar să înțeleagă cum ai ajuns așa. De ce simți nevoia să calci peste alții, să distrugi, să umilești. Știi ce i-am spus?

Clara tremura. Rimelul i se prelingea și mai tare pe obraji, iar voalul îi căzuse de tot, agățându-se de un ciot de trandafir. Se uita la Ana ca un copil care nu înțelege de ce toată lumea e supărată pe ea.

— I-am spus că nu te urăsc. Dar că nu te mai recunosc. Că ai devenit o reflexie palidă a tot ce-am fost cândva. Două surori care împărțeau același pat, aceeași bicicletă, aceleași vise. Ce-ai făcut cu fetița aia, Clara?

— Taci… taci…! Nu ai dreptul!

— Ba da, am, a rostit Ana ferm. Pentru că, spre deosebire de tine, eu nu m-am ferit să iubesc sincer. Eu n-am alergat după aparențe. Și n-am fost niciodată dispusă să sacrific oameni pentru aplauze.

Clara a izbucnit în plâns, scuturată de suspine scurte și repezi. Mama lor a încercat s-o cuprindă în brațe, dar ea s-a smucit și a fugit, alergând printre oaspeți, desculță, cu rochia ridicată în pumni. Mașina cu care veniseră era încă pornită. A urcat în ea și a demarat în trombă, lăsând în urmă doar un nor de praf.

Tăcerea s-a lăsat peste grădină. Doar ciripitul păsărilor și foșnetul ușor al frunzelor umpleau golul lăsat de furtuna izbucnită.

Ana s-a întors spre invitați, și-a ridicat rochia și s-a uitat la Mihai. El a zâmbit.

— Acum putem să ne căsătorim?

— Acum, mai mult ca niciodată.

Și nunta a continuat.

Fără pretenții, fără orchestră, fără artificii. Doar cu oameni care iubeau cu adevărat. S-a râs, s-a dansat desculț pe iarbă, s-au mâncat prăjituri de casă și s-au spus povești până noaptea târziu. Când Ana și Mihai s-au sărutat sub bolta de flori, lumea a aplaudat în picioare, iar cineva a strigat:

— Așa DA nuntă românească!

Dar povestea nu s-a încheiat acolo.

Două zile mai târziu, Ana a primit un plic. Nu era semnat. Înăuntru era un bilet scris cu un scris tremurat:

„Îmi pare rău. Nu pentru ce s-a întâmplat cu Rareș. Ci pentru tot. Pentru că te-am făcut să te simți mică, când tu ai fost întotdeauna cea mare. Nu prin vârstă, ci prin suflet. Poate într-o zi mă vei ierta. Clara.”

Ana a plâns când a citit biletul. Nu de furie. Nu de durere. Ci de eliberare.

Într-o zi, poate o va ierta. Dar acum, în sfârșit, era liberă să trăiască iubirea ei așa cum a visat: simplu, curat și în liniște.

Într-o România unde nunțile se fac adesea pentru spectacol, Ana și Mihai au arătat că dragostea adevărată nu are nevoie de scenă, ci doar de doi oameni care aleg, zi de zi, să fie acolo unul pentru altul.

Și-au cumpărat o casă mică, aproape de munte. Clara n-a mai dat niciun semn o vreme, dar într-o dimineață, când Ana ieșea să ude florile, a văzut o mașină parcată mai jos, pe drum. O siluetă feminină, cu o pălărie mare, privea în tăcere spre curtea lor. Când Ana a făcut un pas, mașina a demarat.

A zâmbit.

Poate că iertarea nu vine într-o zi anume. Poate că e un drum lung, cu opriri, regrete și încercări.

Dar Ana știa un lucru: nu mai avea nimic de demonstrat nimănui.

Viața ei nu era o petrecere grandioasă.

Era o grădină liniștită — în care înfloreau dragostea, demnitatea și curajul.

Și pentru prima oară, în sfârșit, era suficient.