După prima zi, Ana s-a întors în apartamentul ei, un penthouse luxos pe care acum îl vedea cu alți ochi.

Stătea în fața ferestrei panoramice, cu un pahar de vin roșu în mână, privind luminile orașului. Uniforma gri zăcea aruncată pe canapeaua de designer.

„Ce am văzut astăzi?” își nota în jurnalul personal. „Invizibilitate. Dispreț. O lume complet diferită de cea pe care o credeam că administrez.”

A doua zi, s-a prezentat mai devreme. Maria, o femeie în vârstă, o aștepta deja.

— Ai venit, deci nu te-ai speriat după prima zi, zâmbi ea șiret. Hai, îți arăt sectorul tău.

Ana a fost repartizată la etajul șase, locul unde proiectele ambițioase au adus „Inovații de Lumină” în atenția tuturor în Europa de Est.

— Fii atentă la programatori, sunt ca niște copii mari, îi șopti Maria. Lasă gunoaie peste tot și se supără dacă le deranjezi hârtiile.

Curățând prin birouri, Ana îi asculta. Se vorbea despre bugete tăiate, termene imposibile și despre cum Florin Stănescu, directorul financiar, bloca ideile noi.

De când „prințesa” (și aici Ana a realizat că era vorba despre ea) preluase conducerea, inovația părea doar un cuvânt frumos în prezentările pentru investitori.

— Am un prieten la Techno Vision, spunea un tânăr programator sorbind dintr-o cafea. Ei au dezvoltat conceptul nostru de iluminat inteligent în șase luni. Noi luptăm de doi ani să obținem aprobări.

Ana a simțit un fior. Techno Vision era principalul lor competitor.

La prânz, a coborât la cantina angajaților, un loc în care nu fusese niciodată, deși lucra acolo de trei ani. Aici, cu un sandwich simplu, a auzit și mai multe.

— Ai văzut că iar au angajat consilieri externi? șoptea o contabilă. Al treilea set în acest an. Își iau onorariile și pleacă, iar noi tot cu aceleași probleme rămânem.

— Departamentul de vânzări e sub mari presiuni, spunea altcineva. Targeturi imposibile. Vlad mi-a zis că directorul lor i-a amenințat cu concedieri dacă nu îndeplinesc cifrele lunare.

„Vlad Ionescu?” se întreba Ana. Directorul de vânzări, pe care îl respecta mult, nu menționase niciodată astfel de tactici în rapoartele trimestriale.

În a treia zi, Ana a ajuns la etajul executiv, propriul ei etaj. Curăța ferestrele alăturate când l-a auzit pe Radu Munteanu, managerul operațional care îi spusese.

— Domnule Popescu, înțeleg îngrijorarea dumneavoastră ca acționar, dar vă asigur că situația e sub control.

Ana a încremenit. Tatăl ei era acolo și ea nu știa.

— Radu, te cunosc de douăzeci de ani, a răspuns tatăl ei. Nu-mi vinde povești. Cifrele arată bine pe hârtie, dar simț că ceva e greșit. Ana are viziune, dar îi lipsește experiența practică.

— Cu tot respectul, domnule, fiica dumneavoastră vede compania doar prin rapoarte frumos colorate. Ea nu știe cum funcționează lucrurile cu adevărat.

Ana a simțit un nod în stomac. Era exact ce intuia.

— Și Florin? întrebase tatăl ei.

— Directorul financiar face minuni să mențină o imagine profitabilă, dar și dumneavoastră știți că cercetarea arde banii. Principalul produs e perimat.

După ce tatăl ei a plecat, Ana a continuat munca, dar mintea îi era ocupată. La sfârșitul zilei, golind coșurile din biroul lui Florin, a găsit un document distrus. Cu răbdare, a recuperat bucățile și le-a reconstituțuit în toaleta personalului.

Era un memorandum confidențial. Florin pregătea un plan drastic de restructurare, care presupunea tăierea masivă a cercetării, transformând compania într-un simplu distribuitor.

Mai mult, urma să fie discutată o fuziune cu Techno Vision, în care „Inovații de Lumină” urma să fie absorbită.

„Tatăl meu a creat această companie pentru inovație, nu pentru profit rapid,” își spuse Ana plină de furie.

În săptămâna următoare, Ana a documentat sistematic toate problemele.

A descoperit cum directorii de nivel mediu ascundeau informații negative și cum moralul angajaților era la pământ, iar ideile bune se pierdeau în birocrație.

Mai rău, a aflat despre o migrație constantă a talentelor către competitori. Toate acestea erau mascate de rapoarte optimiste.

În ultima zi a experimentului, Ana a luat o decizie curajoasă. A convocat o întâlnire cu toți angajații, inclusiv cu personalul de curățenie și securitate. O întâlnire la care urma să apară ca „Elena”.

Sala de conferințe mare s-a umplut cu șoapte curioase. De ce o femeie de serviciu distribuia caiete?

La ora stabilită, ușile s-au închis, iar Ana s-a ridicat în fața mulțimii.

— Bună ziua tuturor, a început ea, observând privirea șocată a lui Radu Munteanu.

Apoi și-a desfăcut părul și și-a îndepărtat ochelarii falși.

— Mă numesc Ana Popescu, sunt CEO-ul acestei companii. În ultimele două săptămâni am lucrat printre voi ca Elena, femeia de serviciu.

Sala a înghețat. Cineva a scăpat un pahar cu apă.

— Nu fac asta pentru un spectacol sau să pedepsesc pe cineva, a continuat Ana. Am făcut-o pentru că nu mai vreau să cunosc doar vârful icebergului. Vreau să știu adevărul despre compania pe care o conduc.

A proiectat pe un ecran mare o listă de probleme identificate și soluții propuse.

— Departamentul de cercetare nu va fi desființat; dimpotrivă, va primi un buget suplimentar. Domnule Stănescu, după ședință vreau să discutăm despre memorandumul dumneavoastră neautorizat privind Techno Vision.

Directorul financiar s-a îngălbenit.

— Vom implementa un sistem de comunicare internă nou, fără filtre ierarhice. Fiecare angajat, indiferent de poziție, va putea raporta probleme direct către conducere. Vreau să știu realitatea, nu versiuni fardate.

A privit direct spre Radu Munteanu.

— Și da, domnule Munteanu, vom revizui standardele de respect intern. Fiecare persoană din această companie, de la directori la personalul de curățenie, merită același respect.

Finalul ședinței a fost marcat de un amestec de uimire, teamă și – surprinzător pentru Ana – speranță. Maria, femeia în vârstă care o învățase cum să folosească mopul, a fost prima care a început să aplaude.

Trei luni mai târziu, „Inovații de Lumină” lansa primul său produs nou după ani de stagnare. Ana stătea în spatele scenei, pregătindu-se pentru prezentare, când tatăl ei a venit lângă ea.

— Ai schimbat compania, i-a spus.

— Nu, tată, am regăsit compania. Compania pe care ai construit-o tu, bazată pe inovație și respect.

Bătrânul a zâmbit.

— Știi, când mi-ai spus ce plănuiești cu uniforma de femeie de serviciu, am crezut că ești nebună. Dar apoi mi-am amintit că eu însumi am făcut același lucru, acum treizeci de ani.

Ana l-a privit șocată.

— De ce crezi că ți-am spus că vezi doar vârful icebergului? râse el. Unele lecții trebuie trăite, nu povestite.

Când Ana a pășit pe scenă pentru a prezenta noul produs, a văzut în primul rând toți angajații, inclusiv personalul de curățenie, în frunte cu Maria.

Pentru prima dată, simțea că prezenta realizarea unei întregi companii, nu doar a departamentului executiv.

Iar pe ecusonul ei, sub numele „Ana Popescu, CEO” scria cu litere mici: „Și ocazional, Elena”.

Dacă vrei să continui această conversație, nu ezita să ne împărtășești părerile tale! Spune-ne ce gândești și lasă un comentariu. Sunt curios să aflu cum îți vedeți voi companiile, inovația și respectul în business!