A înghițit în sec și a șoptit: „În sfârșit… sunt pregătit să-ți spun adevărul.” Mi s-a strâns stomacul. „Adevărul despre ce?” am întrebat în șoaptă.

A închis ochii pentru câteva clipe, apoi s-a ridicat în picioare și a început să se plimbe prin cameră, cu pași mici, grei, ca și cum fiecare cuvânt pe care urma să-l spună îl costa mai mult decât putea duce. Simțeam cum inima mi se zbate în piept, ca o pasăre prinsă într-o colivie prea mică. Tăcerea din cameră era densă, apăsătoare, iar privirea lui Radu părea să taie aerul.

„N-a fost întâmplător că ne-am reîntâlnit,” a spus, cu o voce joasă, dar limpede. „Te-am căutat. Ani de zile.”

Am făcut un pas în spate, instinctiv. Gura mi s-a uscat.

„Cum adică… m-ai căutat?”

S-a întors spre mine și mi-a răspuns, fără să clipească: „Pentru că trebuia să-mi ispășesc greșelile. Și singurul mod în care puteam face asta era să te iubesc. Până la capăt. Sau până aveai să-mi vezi adevărata față.”

Mi s-a tăiat respirația. Un fior rece mi-a urcat pe șira spinării.

„Radu… ce faci? Ce vrei să spui cu asta?”

„În liceu,” a continuat el, cu un aer ciudat de calm, „nu te hărțuiam doar pentru că eram un puști prost și nesigur. Era… un joc. Un pariu făcut cu alții, o metodă de a-mi dovedi ceva. Să văd până unde pot merge, cât de mult pot controla o persoană fără să ridic vocea, fără să pun mâna. Și ai fost… ținta perfectă. Calmă, timidă, bună. Am fost un monstru.”

A început să se plimbe din nou, iar eu rămăsesem împietrită lângă noptieră.

„După ce am terminat liceul, am avut parte de tot ce-am semănat. M-am prăbușit. Droguri, alcool, depresie. Când m-am trezit, la propriu, într-un spital, singur și cu hepatită, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva. Să mă schimb.”

A oftat. „Am început terapia, am renunțat la alcool, dar vinovăția… nu pleca. Îți visam fața. Zilnic. Așa că am început să te caut. Pe rețele, în acte vechi, prin cunoștințe comune. Ani întregi. Când te-am găsit, în cafenea, m-am rugat să nu fugi. Când mi-ai dat o șansă… am știut că pot încerca să devin omul care meritai să fie lângă tine.”

„Atunci de ce acum? De ce spui toate astea tocmai în noaptea nunții?”

Privirea lui se înmuiase. Părea cu adevărat sfâșiat de durere.

„Pentru că nu voiam să te mint în noaptea în care deveneam soțul tău. Nu voiam ca tu să porți rochia aceea albă, curată, iar eu să fiu plin de noroi în sufletul meu. Am avut nevoie să-ți spun tot, chiar dacă mă urăști. Chiar dacă pleci.”

A venit spre mine, dar am ridicat o mână, oprindu-l.

Totul se învârtea. Mă dureau tâmplele, pieptul, sufletul. Era prea mult.

M-am dus în camera de oaspeți și am închis ușa. Nu puteam să dorm, nici să plâng. Rămâneam acolo, privind în tavan, auzindu-i pașii, apoi tăcerea. Liniștea aceea mă înnebunea.

Dimineața m-a găsit cu ochii uscați și mintea goală. Când am ieșit din cameră, Radu stătea în bucătărie, îmbrăcat într-un tricou simplu, făcând cafea. Ochii lui roșii mi-au spus că nici el nu dormise.

„Pleci?” a întrebat.

Am dat din cap.

„Trebuie să ies. Să gândesc.”

M-a lăsat să plec fără să insiste. M-am dus în parc, am stat pe o bancă ore întregi. Am rememorat fiecare gest, fiecare cuvânt din ultimul an. Am pus la îndoială totul – iubirea lui, schimbarea, intențiile. Dar ce era cel mai dureros era că o parte din mine îl credea. Sau, mai rău, îl înțelegea. Și poate chiar îl iubea.

Au trecut trei zile până m-am întors. Nu pentru că totul era clar, ci pentru că voiam să înfrunt realitatea.

L-am găsit pe Radu citind, într-un colț al sufrageriei. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.

„Ai venit,” a spus, ca și cum nu sperase cu adevărat.

„Da,” am spus. „Și am o întrebare. Ai făcut totul din vinovăție… sau m-ai iubit cu adevărat?”

A venit spre mine, cu ochii plini de lacrimi, dar s-a oprit la câțiva pași.

„La început… poate că a fost vinovăție. Dar a devenit iubire. Atât de profundă și de sinceră, încât mă rupea în fiecare zi că nu pot șterge ce ți-am făcut. Știu că nu merit iertare. Dar te iubesc.”

Am rămas tăcuți, privindu-ne. În aer era o liniște ciudată, de parcă toată casa aștepta răspunsul meu.

„Am nevoie de timp,” am spus. „Dar vreau să aflu dacă iubirea poate crește chiar și din răni adânci. Dacă poți să mă iubești fără să mă controlezi. Dacă pot să te iubesc fără să mă tem.”

Și, în acel moment, am simțit că viața mea nu mai era o închisoare din trecut, ci o pagină deschisă.

Au urmat luni grele. Terapie de cuplu. Conflicte. Răni redeschise. Dar și îmbrățișări sincere, seri în care plângeam împreună, zile în care învățam ce înseamnă să construiești ceva adevărat, de la zero.

Oamenii s-au mirat că am rămas. Unii m-au judecat. Alții m-au întrebat dacă nu cumva sunt nebună.

Dar eu știam adevărul: Radu fusese un monstru, dar și-a recunoscut umbra. A stat în fața oglinzii și n-a fugit. Iar eu… am ales să nu mai trăiesc în teamă. Am ales iubirea. Cu toate riscurile ei.

Și, în final, nu regret.

Pentru că, după ani de întuneric, învățasem să văd lumina – chiar dacă era filtrată printr-un trecut dureros.

Astăzi, suntem împreună. Nu perfecți. Nu ca în povești. Dar reali.

Iar adevărul lui, spus în noaptea nunții, n-a fost capătul… ci începutul.