După ce m-am căsătorit cu iubirea mea din copilărie, am crezut că povestea noastră fericită a început în sfârșit. Asta până când mi-a dat un carnet plin de secretele mamei sale.

Nu mă așteptam să-l întâlnesc pe Mihai în acea dimineață. Luam cafeaua mea obișnuită și mergeam pe Strada Principală din vechiul nostru oraș natal când l-am zărit. Înalt, familiar, cu o nuanță de gri în păr, stătea în fața cafenelei la care obișnuiam să mergem după școală.

— Mihai? am strigat, aproape nevenindu-mi să cred.

S-a întors, și pentru o secundă doar s-a uitat. Apoi, un zâmbet larg i-a luminat fața. — Ești tu cu adevărat? a spus el, vocea lui caldă, exact așa cum o țineam minte. — Niciodată nu am crezut că te voi mai vedea aici!

— La fel și eu! am râs. — Ce șanse erau?

Am decis să luăm o cafea împreună, exact ca pe vremuri. În cafenea, totul părea ca atunci. Mesele din lemn și mirosul de patiserii proaspete. Era aproape ca și cum timpul s-ar fi dat înapoi.

Am stat de vorbă ore întregi în acea zi, povestind despre tot și nimic. Am râs de poveștile din trecut, ca atunci când ne-am rătăcit pe o potecă sau cum ne lăsam bilețele la ora de istorie. Orele treceau fără să le simțim.

Cafeaua s-a transformat în prânz, prânzul în plimbări lungi, și înainte să ne dăm seama, ne sunam zilnic. Era ceva atât de simplu, atât de natural în a fi împreună.

După câteva luni, Mihai m-a cerut de soție. A fost simplu, doar noi doi, stând pe malul lacului într-o seară.

— Nu vreau să mai pierd timp, a spus el, vocea tremurând de emoție. — Te iubesc. Te-am iubit dintotdeauna. Vrei să te căsătorești cu mine?

N-am ezitat nicio secundă. — Da, am șoptit, cu lacrimi în ochi.

După nuntă, am mers la casa familiei lui, unde petrecusem multe după-amiezi în copilărie. Casa nu se schimbase deloc. Până și tapetul din hol era același, iar vechiul stejar din curte era încă acolo.

Mai târziu, în acea seară, după ce m-am reîmprospătat, m-am întors și l-am găsit pe Mihai stând pe marginea patului, părând… diferit. Zâmbetul lui obișnuit dispăruse. Ținea în mână un carnet mic, uzat.

— Mihai? am întrebat, așezându-mă lângă el. — E totul în regulă?

Nu s-a uitat la mine imediat. Ochii lui erau fixați pe carnet, iar degetele îi urmăreau marginea. — Trebuie să-ți spun ceva.

Tonul vocii lui mi-a dat un fior pe șira spinării. — Ce s-a întâmplat?

A tras aer adânc în piept și, în sfârșit, mi-a întâlnit privirea. — Carnetul acesta este al mamei mele, a spus încet. — A păstrat note… despre familia noastră. Despre ceva ce a considerat ea important.

— Bine… am spus încet, fără să înțeleg pe deplin.

Mi l-a înmânat, și l-am deschis. Pagini și pagini scrise frumos, cu scrisul ei buclat. — Familia mea are această… credință, a început el. — De fapt, o credință în… un blestem. Sună ridicol, știu, dar ei cred că este real.

— Un blestem? am întrebat, ridicând din sprâncene și încercând să-mi ascund scepticismul.

El a încuviințat. — Mama spune că orice femeie care se căsătorește în familia noastră… este blestemată cu ghinion. Tragedie. Durere. Așa s-a întâmplat generații la rând, spune ea.

Aproape că am râs, dar m-am oprit când i-am văzut îngrijorarea din ochi. — Mihai, chiar crezi asta?

Și-a trecut mâna prin păr, arătând nesigur. — Nu știu. Întotdeauna mi-am spus că e doar o superstiție veche de familie. Dar… am văzut lucruri, știi? Căsnicia tatălui meu cu mama nu a fost tocmai ușoară. Unchiul meu — ei bine, să spunem doar că lucrurile s-au sfârșit prost și pentru el.

I-am luat mâna și am strâns-o încurajator. — Ascultă, asta nu înseamnă nimic. Căsniciile sunt dificile pentru multe persoane.

A zâmbit ușor, dar ochii lui păreau în continuare tulburați. — Poate că ai dreptate, a spus el, deși nu părea convins.

La o săptămână după nuntă, micile ghinioane au început să se adune. Mai întâi, am făcut pană la mașină chiar înainte de plecarea în luna de miere, lăsându-ne fără posibilitatea de a pleca.

— Doar ghinion, i-am spus râzând forțat.

Înapoi acasă, lucrurile au luat o turnură ciudată. Afacerea mea, la care muncisem ani întregi, a început să piardă clienți. Au apărut o serie de recenzii negative online, unele de la oameni cu care nici măcar nu lucrasem. Am încercat orice pentru a repara situația, dar nimic nu părea să funcționeze. Parcă cineva îmi blestemase munca.

Apoi, cineva a intrat în casa noastră. Nimic de valoare nu a fost furat, dar teama rămânea.

Mihai a observat și el. — Crezi că acest… acest blestem ar putea fi real? m-a întrebat într-o seară, vocea lui scăzută.

— Desigur că nu, am răspuns rapid, deși începeam să mă îndoiesc. — Trebuie să existe o explicație pentru toate astea. Poate este doar… nu știu… o fază.

Momentul decisiv a venit chiar înainte de Ziua Recunoștinței. Mama lui Mihai a insistat să găzduim sărbătoarea la noi acasă. Am discutat la telefon despre meniu, iar ea părea bine dispusă.

După apel, am lăsat telefonul pe canapea și am luat o carte, așezându-mă să citesc. Dar, pe măsură ce întorceam pagina, am auzit voci. Telefonul era încă conectat.

— Chiar crezi că prostia asta cu blestemul mai funcționează? a întrebat tatăl lui Mihai, exasperat.

Fără să gândesc, am apăsat imediat butonul de înregistrare.

Ea a râs. — Funcționează de fiecare dată. Uită-te la ea! Afacerea ei deja suferă, iar Mihai e atât de îngrijorat încât nici măcar nu mai gândește clar. Iar eu voi încheia asta când îi voi distruge curcanul.

— Destul, Mariana, a replicat el. — Ai speriat destule femei bune de lângă fiii noștri.

— Dacă nu sunt potrivite pentru băieții mei, voi face ceea ce trebuie, a spus ea, cu un ton rece. — Eu știu ce este mai bine pentru ei.

M-am simțit înfiorată. Am încheiat apelul, simțindu-mă amorțită, reluând în minte cuvintele ei. Toate acele lucruri ciudate — pana de la mașină, recenziile negative — erau opera ei. Nu era niciun blestem. Totul era o minciună, un truc sinistru pentru a-și controla fiii și soțiile acestora.

În acea noapte, am stat față în față cu Mihai, strângând telefonul cu mâinile tremurânde. — Mihai, am început, — este ceva ce trebuie să auzi.

S-a uitat la mine, cu sprâncenele ridicate

de îngrijorare. — Ce s-a întâmplat?

Am apăsat pe redare, iar vocea mamei lui a umplut camera.

Mihai părea uluit, ochii lui căutând între telefon și mine, încercând să proceseze ce a auzit. — Trebuie să fie o greșeală, a bâiguit el, neîncrezător. — Mama nu ar face niciodată așa ceva.

I-am luat mâna. — Mihai, am auzit totul. A încercat să ne despartă.

În cele din urmă, s-a uitat la mine, cu fața determinată. — Trebuie să o aud din gura ei. Trebuie să aflu adevărul, de la amândoi.

Am ajuns la casa părinților lui târziu în acea noapte. Tatăl lui a deschis ușa, surprins să ne vadă. — Mihai, este totul în regulă?

Mihai a intrat, cu fața palidă de furie. — Unde este mama?

Fața tatălui său s-a încruntat, iar el a făcut un pas înapoi. — Mihai, te rog, calmează-te.

— Sunt calm, a spus el, vocea tensionată. — Dar am nevoie de răspunsuri, tată.

Mariana părea uluită, privirea ei trecând de la soțul ei, care evita să o privească. — Despre ce vorbești?

Mihai a ridicat telefonul meu. — Te-am auzit, mamă. Tu și tata, vorbind despre blestem. Vorbind despre cum ai intervenit. Ai speriat femei, făcându-le să creadă că sunt blestemate.

Fața ei a trecut de la o confuzie prefăcută la o expresie dură și calculată. — Mihai, nu știu ce crezi că ai auzit, dar…

— Amândoi v-am auzit, Mariana, a intervenit tatăl său, cu o voce liniștită, făcând un pas înainte. — Nu are rost să negi.

Ea s-a întors furioasă către el, ochii scânteindu-i. — Cum îndrăznești!

— Cum să nu îndrăznesc? Tatăl lui Mihai a clătinat din cap, obosit și epuizat. — Am tăcut ani de zile. Te-am privit cum alungi fiecare femeie pe care Mihai sau frații lui au iubit-o. Te-am văzut mințind, sabotând, jucându-te cu viețile oamenilor doar pentru că ai crezut că știi ce e mai bine. A ajuns destul.

Fața lui Mihai s-a întunecat în timp ce îi privea pe amândoi. — Deci e adevărat? a șoptit el. — Totul?

Lacrimi au început să-i curgă pe față. — Am făcut-o pentru că te iubesc, Mihai.

El a făcut un pas înapoi, clătinând din cap. — Asta nu e iubire. E control.

Un moment de liniște apăsătoare s-a așternut în cameră. Tatăl său a vorbit, cu vocea obosită. — Mihai, am încercat să o conving, crede-mă. Dar ea… crede că face ceea ce trebuie.

Mihai s-a uitat la tatăl său, vocea plină de amărăciune. — Și tu ai lăsat-o să facă asta? Toți acești ani?

Tatăl său și-a plecat privirea. — Mi-era frică să-mi pierd familia. Am crezut că poate într-o zi va înceta. Că vei fi suficient de puternic să… te eliberezi.

Mihai a tăcut. M-a luat de mână și m-a condus spre ușă. Afară, s-a uitat în sus la stele, umerii coborâți de dezamăgire. M-a privit, vocea abia o șoaptă. — Îmi pare atât de rău. Pentru tot.

I-am strâns mâna. — Suntem liberi acum, Mihai. Asta e tot ce contează.

Dar, pe măsură ce ne îndreptam spre mașină, am simțit povara trecutului, tristețea unei familii destrămate de secrete și de încercările greșite de iubire ale unei mame. Inima lui Mihai va avea nevoie de timp pentru a se vindeca, dar lăsam în urmă „blestemul” și pe mama lui.