Au oprit căldura ca să economisească bani. Au luat toți banii puși deoparte pentru casă, s-au urcat pe un vas de lux și l-au lăsat pe un om bătrân, bolnav și neajutorat, singur, în frig.

În clipa aceea, femeia iubitoare care cumpărase cozonac și vin roșu a dispărut. S-a trezit soldatul din mine. Credeau că voi tăcea, că voi urma ordinele, ca întotdeauna, și că le voi face curat după mizeria lăsată. N-aveau nici cea mai mică idee că, înainte…

…să fiu sergent, înainte să mă căsătoresc, înainte să-mi pun viața în slujba altora, am fost crescută de o femeie care mi-a repetat în fiecare zi: „Nimeni nu are dreptul să te calce în picioare, nici măcar cei pe care îi iubești.” Mama nu a fost niciodată genul care să tacă. Și sângele ei încă fierbe în mine.

Am aprins focul în sobă. Am desfăcut toate caloriferele. L-am mutat pe Victor cu greu în dormitorul de jos și i-am făcut un pat cald. Nici măcar nu mai putea vorbi coerent. Avea febră. L-am înfășurat într-o pilotă grea, i-am dat ceai cu miere și l-am vegheat toată noaptea. Într-un moment de luciditate, mi-a apucat mâna cu o forță neașteptată.

— Ei nu știu… Ajută-mă să fac dreptate, a șoptit cu ochii arși de febră.

— Despre ce vorbești? Cine nu știe?

Dar ochii i s-au închis din nou. A adormit epuizat.

Dimineața, am sunat la ambulanță. L-au dus la spital, cu hipotermie severă, pneumonie și deshidratare. Medicul m-a privit cu o sprânceană ridicată.

— Dacă mai treceau două zile, îl pierdeam. Cine face așa ceva cu un bătrân?

— Familia, am răspuns, cu greață în glas.

Mi-am petrecut ziua făcând ordine în haosul din casă. Într-un sertar de lângă patul lui Victor, am găsit o cutie de metal ruginită. Era închisă cu lacăt. Pe capac era un nume gravat: „T. Nistor”. Lângă ea, o cheie mică de alamă.

Am deschis cutia. Înăuntru, zeci de fotografii vechi din timpul regimului comunist, pașapoarte, scrisori cu antet militar, și în colț, o legitimație veche de Securitate. Numelui nu-i venea să-i cred. T. Nistor era Victor. Tatăl vitreg al soțului meu fusese căpitan de navă comercială, dar și informator. Pe una dintre scrisori era un nume scris cu cerneală roșie: „Țintă: Valeriu G.”, iar în josul paginii—„Misiune îndeplinită. 1986.”

Nu știam cine era Valeriu G., dar ceva în instinctul meu îmi spunea că era important.

În ziua de Crăciun, în loc de colindători, mi-au bătut în ușă doi bărbați îmbrăcați sobru, cu priviri tăioase.

— Sunteți doamna Andreea Popescu?

— Da, cine sunteți?

— De la Direcția Națională Anticorupție. Trebuie să discutăm despre domnul Victor Nistor. Știm că este la spital. Avem motive să credem că este implicat într-un caz de arhive dispărute din anii ’80. Și că unele documente sensibile s-ar putea afla aici.

M-am uitat la ei, apoi spre cutia pe care o ascunsesem în dulap. Ce era în ea nu era doar periculos, era istorie vie. Și periculoasă. Le-am spus că nu știu nimic. Au plecat, dar unul dintre ei mi-a strecurat o carte de vizită:

„Dacă vă răzgândiți. Nu e doar despre el. E și despre voi. Despre adevărul din spatele unor crime care au schimbat destine.”

Pe patul de spital, Victor a deschis din nou ochii după două zile. De data asta, era mai coerent.

— Știam că te pot încredința ție… Ei, fiul meu și mama lui, n-au știut niciodată cine am fost. Am crezut că dacă tac, scap. Dar am trăit cu vinovăția în suflet.

— Ce ai făcut, Victor?

— N-am fost doar informator. Am fost martor la o execuție în ’86. Valeriu G. era comandantul unui grup clandestin care voia să scoată documente compromițătoare despre corupția din vârful Partidului. L-au prins. Eu am semnat că l-am văzut fugind. În realitate, l-au împușcat pe loc. Și eu am tăcut. Aveam o fetiță bolnavă, prima mea soție. Mi-au promis tratament pentru ea, dacă cooperez. A murit oricum. Și eu am rămas cu povara.

— Și acum?

— În acea cutie e dovada că Valeriu a fost nevinovat. Întregul dosar. Și numele celor care au orchestrat totul. Unul dintre ei e acum parlamentar. Vreau să se afle. Chiar dacă asta înseamnă să-i pierd pe ai mei.

Am stat în tăcere. Mă uitam la un bărbat distrus, care căuta iertare într-o lume care nu iartă.

— Dacă fac asta, viața noastră se schimbă. Mă vor urmări. Nu vor tăcea.

— Știu. Dar trebuie să alegi ce fel de viață vrei. Una în frică, sau una în adevăr.

Am luat cutia și am plecat. M-am întâlnit cu omul de la DNA. A citit documentele cu o față de piatră. Apoi a zis doar atât:

— Vom deschide ancheta. Dar trebuie să fiți pregătită pentru repercusiuni.

În următoarele zile, viața mea s-a transformat într-un calvar. Presiune din toate părțile. Soțul meu și mama lui s-au întors din croazieră și, când au aflat, au înnebunit.

— Ai distrus familia noastră pentru niște hârtii prăfuite? Ce naiba cauți tu în trecutul lui? E doar un bătrân nebun!

— Nu e nebun. A avut curajul pe care voi nu l-ați avut niciodată.

Soțul meu a plecat. M-a amenințat că va cere divorțul. Că mă va da în judecată pentru „invadarea intimității”. Nu mi-a păsat.

Victor a fost externat, mai slăbit, dar împăcat. Când a auzit că dosarul a fost predat autorităților, a plâns. Pentru prima dată, l-am văzut om, nu doar victimă sau fost securist.

Ancheta a fost preluată de Parchetul General. Două luni mai târziu, unul dintre parlamentarii vizați a fost pus sub acuzare. Presa a scris cu litere mari: „CRIMELE TRECUTULUI NU UITĂ.” Iar sub titlu, poza lui Victor, blurată.

Într-o seară, l-am întrebat:

— Ți-e frică?

— Nu. Am fost toată viața un om slab. Dar tu… tu ai fost curajul pe care nu l-am avut. Mulțumesc, Andreea.

În Ajunul Paștelui, m-a întrebat dacă poate aprinde o lumânare la biserica din colț. Cu pași mici, sprijinit de brațul meu, a intrat în biserică. A lăsat o lumânare aprinsă pentru Valeriu G. și alta pentru fiica lui. Apoi s-a întors spre mine și a spus:

— Acum pot pleca. Am făcut ce trebuia.

Nu a mai trecut mult și Victor s-a stins în somn. L-am înmormântat simplu, cu o cruce din lemn și o coroană de brad pe care scria: „A luptat cu tăcerea.”

Soțul meu nu a venit la înmormântare. La câteva luni după, am primit actele de divorț. Le-am semnat fără regrete.

Astăzi, casa nu mai e rece. Am refăcut-o cu mâinile mele, am pus flori la geam, și iarna, focul nu se stinge niciodată.

Victor trăiește prin lecția pe care mi-a lăsat-o: uneori, adevărul doare, dar eliberarea pe care o aduce vindecă răni vechi, chiar și când vine prea târziu.

Și dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face exact la fel. Pentru că dreptatea, odată trezită, nu mai poate fi adormită.