M-am uitat înapoi la casă, luminile strălucind cald, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat — imaginându-mi-i cum beau vinul lui Andrei, convinși că au câștigat. — Activează protocolul, am spus. — Nemesis. Și în acea clipă, Elena cea văduvă a dispărut. În locul ei a rămas ceva mult mai periculos.

Am ieșit din cabină cu pașii apăsați, udă până la piele, dar în mintea mea se aprinsese deja flacăra răzbunării. Nu era o furie oarbă, ci una rece, calculată, care nu cerea sânge, ci justiție. Marioara și odraslele ei aveau să învețe o lecție pe care n-o vor uita cât vor trăi. Nu pentru că m-au alungat, nu pentru că m-au umilit, ci pentru că au profanat amintirea singurei persoane care m-a iubit sincer. Pe Andrei. Soțul meu. Refugiul meu.

Artur nu a avut nevoie de mai mult. Fără întrebări, fără ezitări, știa exact ce are de făcut. În mai puțin de o oră, un SUV negru, cu geamuri fumurii, a oprit la marginea pădurii Făget, unde mă adăpostisem sub o streașină ruginită.

Portiera s-a deschis și, pentru prima oară după mult timp, m-am simțit din nou în control. La volan era Bianca — mâna dreaptă a lui Artur, femeia care îmi fusese cândva și prietenă, și confidentă. Nu mi-a spus nimic. Mi-a întins doar o pătură și o pereche de cizme uscate, iar când m-am așezat pe bancheta din spate, m-a învelit ca pe o regină întoarsă din exil.

— Avem totul pregătit, mi-a spus Artur din față. Doar spuneți unde vreți să începem.

— Cu banca, am zis fără ezitare. Vreau să simtă prima oară frica. Să vadă ce înseamnă să pierzi totul fără niciun avertisment.

Am zâmbit pentru prima oară în ziua aceea. Nu era un zâmbet cald. Era promisiunea unei furtuni.

În dimineața următoare, familia soțului meu a început să observe primele semne. Conturile personale ale Marioarei — înghețate. Cardurile refuzate la supermarket. O notificare politicos-înfricoșătoare de la banca în care era girat creditul pentru casa din Andrei Mureșanu: „Verificare de urgență asupra garanției imobiliare. Vă rugăm să cooperați cu reprezentanții noștri.”

Cosmin, care-și deschisese de curând un service auto cu un credit generos, s-a trezit cu echipamentele sub sechestru. Loredana, influencer de duzină cu poze de doliu regizate, a primit un email sec de la brandul de cosmetice cu care lucra: „Colaborarea noastră se încheie aici.”

Totul fusese orchestrat meticulos. Nu era vorba doar de bani. Era despre poziție. Despre statut. Despre siguranță. Le luasem exact ce-mi luaseră și ei mie: iluzia stabilității.

Timp de o săptămână, m-am adăpostit într-o vilă izolată din Apuseni, departe de ochii lumii. Bianca se ocupa de tot — alimente, comunicații criptate, corespondența cu avocații din Geneva. Într-o seară, în timp ce ploaia se întorcea cu aceeași furie care mă izgonise din casa soacrei mele, Artur a venit cu o mapă.

— Protocolul Nemesis e aproape finalizat, domnișoară, mi-a spus. Dar avem o mică surpriză.

Am ridicat o sprânceană. El a deschis mapa și a scos de acolo o serie de fotografii. În ele, Marioara, Cosmin și Loredana stăteau într-un birou notarial din centrul Clujului, râzând. În fața lor — un act de donație. Casa. Mașina. Totul fusese trecut pe numele Loredanei.

— Credeau că vor scăpa de taxe și de moștenirea legală, a explicat Bianca cu un rânjet ironic. Dar ceea ce nu știu… e că actul ăsta e nul. Casa nu le aparținea legal lui Andrei, ci firmei dumneavoastră, trecută fictiv pe numele unui offshore. A fost închiriată, ca parte dintr-un contract de imagine.

— Adică…

— Nu doar că pot fi evacuați, dar nici nu pot contesta decizia. Tehnic vorbind, stau ilegal în imobilul acela. Putem trimite executorul mâine.

Am închis ochii o clipă. Tăcere.

Apoi am dat din cap.

— Fă-o.

Ziua în care executorul judecătoresc a apărut la poarta Marioarei a fost senină, dar cu un vânt ascuțit. Îmi imaginam scena: femeia ieșind în halat, cu bigudiurile încă în păr, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Cosmin urlând la telefon, încercând să dea de „cineva” care să-l scoată din rahat. Loredana postând un story cu titlul „Trădare în familie!” înainte ca aplicația să-i mai afișeze încă un mesaj de respingere din partea sponsorilor.

Iar eu, Elena, eram într-un avion privat cu destinația București, pregătindu-mă să revin oficial în consiliul de administrație al conglomeratului Dumitrescu Industries. Presa avea să afle în curând că m-am întors. Dar nu ca o văduvă umilită, ci ca o femeie care-și revendică puterea.

Însă, înainte de toate, am cerut o ultimă oprire.

Cimitirul Central din Cluj.

M-am așezat în genunchi lângă mormântul lui Andrei, în liniște. M-am uitat la piatra funerară simplă, cu numele lui gravat elegant, și am simțit lacrimile cum îmi urcă în gât, dar nu le-am lăsat să cadă.

— Le-am luat tot, iubire, am șoptit. Nu pentru mine. Ci pentru tine. Pentru ceea ce ți-au făcut.

Am lăsat pe piatră o fotografie. Una veche, cu mine și cu el, zâmbind în fața acelei case. Adevărata comoară pe care o aveam.

Apoi m-am ridicat și m-am întors spre mașină.

O viață se încheiase.

Alta abia începea.

Și de data aceasta, Elena Dumitrescu nu mai avea nimic de ascuns.