În acel moment, un polițist a intrat în salon, cu o privire sumbră. Iar din capătul holului, am zărit-o pe Ramona sosind — cu brațele încrucișate, o figură iritată, deloc îngrijorată. M-am ridicat încet, cu mâinile tremurând — nu de frică, ci de ceva mult mai periculos, de furie.

O furie pe care n-o mai simțisem niciodată în viața mea. Ramona s-a oprit în pragul salonului, iar privirea ei rece s-a intersectat pentru o clipă cu a mea. Nu a spus nimic. A ridicat doar o sprânceană, de parcă prezența ei acolo era o pierdere de timp. O asistentă a încercat să o oprească, dar polițistul a făcut un semn scurt și ferm din cap.

„Doamnă, o să vă rog să rămâneți pe hol până când terminăm discuția cu tatăl,” a spus el, pe un ton autoritar.

Ramona a pufnit, dar a făcut un pas înapoi. În privirea ei nu era urmă de vină, doar dispreț.

M-am întors la Andreea. Îi simțeam respirația tremurândă, iar mâinile ei bandajate îmi zdrobeau inima. Am vrut să o iau în brațe, dar nu știam dacă îi fac rău. I-am sărutat fruntea.

„Totul o să fie bine, iubita mea. Promit.”

Polițistul s-a apropiat, deschizând o agendă. „Avem nevoie de o declarație, domnule Popescu. Fetița a spus ce s-a întâmplat, dar vrem să știm dacă aveți motive să credeți că soția dumneavoastră a mai fost violentă înainte.”

Am clipit des, luptând cu lacrimile. Nu. Nu avusesem niciodată un semn clar. Ramona fusese rece, exigentă, dar nu violentă. Sau poate că nu voiam să văd. Poate că muncind atât de mult, mă convinsesem că Andreea are nevoie de disciplină și că Ramona… se descurcă.

„N-am bănuit niciodată așa ceva,” am spus în șoaptă. „Dar acum, privind în urmă, sunt lucruri care nu se leagă. Frica Andreei când Ramona ridica vocea. Cum se retrăgea în camera ei. Cum tăcea la masă.”

Polițistul a notat. „Vom începe o anchetă. Copila este în custodia statului pe perioada investigației. Vom avea nevoie de fotografii, de martori, de istoricul medical… Și, cel mai probabil, doamna Ramona va fi reținută în seara asta.”

Din spatele meu, am auzit vocea Ramonei. „Serios? Pentru o criză de nervi? O fetiță mincinoasă care fură mâncare din cămară?”

M-am întors atât de brusc, încât scaunul s-a răsturnat. M-am apropiat de ea cu pași grei, dar polițistul m-a oprit punându-mi o mână pe piept.

„Nu merită nici măcar furia dumneavoastră,” a spus el calm.

În timp ce era condusă afară, Ramona s-a întors încă o dată. „O să regreți asta. M-ai făcut să cresc un copil care nu era al meu și m-ai acuzat când n-am mai putut suporta.”

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei era o rană în plus pe inima mea. Un copil care nu era al ei… și totuși, fusese în grija ei. Iar ea a ales cruzimea. Am simțit că mi se taie respirația.

Am petrecut următoarele 48 de ore în salonul Andreei. Nu m-am mișcat. Nu am dormit. Am ținut-o de mână, i-am citit povești, am plâns în tăcere. Medicii mi-au spus că mâinile ei vor avea nevoie de intervenții, poate chiar de grefe de piele. Că va rămâne cu cicatrici. Dar că o să trăiască. Asta era tot ce conta.

Ancheta s-a mișcat rapid. Ramona a fost arestată preventiv. În presă au apărut articole cu titluri de groază: „Mamă vitregă acuzată de torturarea fiicei de 8 ani.” Am fost sunat de jurnaliști, dar nu am răspuns. Tot ce voiam era să-mi reconstruiesc viața, alături de fetița mea.

După câteva săptămâni, Andreea a fost externată. Ne-am întors în apartamentul nostru, dar nimic nu mai era la fel. Camera ei părea străină. A refuzat să doarmă singură. Am cumpărat o saltea și am pus-o lângă patul meu.

Serile erau grele. Se trezea urlând, cu lacrimi care nu mai conteneau. Vise în care Ramona o striga. În care chiuveta fierbinte o urmărea. O dată, a căzut de pe saltea fugind din vis, plângând: „Tati, nu mă mai trimite la ea!”

M-am pus în genunchi și am strâns-o tare în brațe. „Niciodată, iubita mea. Ești în siguranță. Cu mine.”

Am început ședințe de terapie. La început, Andreea nu vorbea deloc. Stătea cu ochii în jos, tăcută, cu mâinile ascunse. Dar cu timpul, cu răbdare și iubire, a început să se deschidă. A desenat. A vorbit despre durere, despre teamă, despre singurătate. Despre lipsa mamei ei. Și despre felul în care Ramona o făcea să creadă că tot ce face e greșit.

Într-o zi, m-a întrebat: „Tati, de ce n-ai știut? De ce n-ai văzut?”

M-a durut întrebarea mai tare decât orice. Am respirat adânc și i-am răspuns cu adevărul: „Pentru că am fost orb, iubita mea. Am vrut să cred că ești bine, că Ramona avea grijă de tine. Mi-am spus că exagerez dacă mă îndoiesc de ea. Și am greșit. Dar de acum înainte, nu o să mai închid niciodată ochii.”

Lunile au trecut. Mâinile Andreei s-au vindecat, deși pielea era încă sensibilă. A învățat să scrie din nou. A fost un drum greu. Am schimbat orașul, școala, chiar și numărul de telefon. Am lăsat în urmă tot ce putea să-i amintească de trauma ei.

După aproape un an, într-o dimineață de primăvară, Andreea a venit la mine cu un desen. Era un soare mare, galben, un tată cu fetița lui de mână și o casă mică, cu flori în față. În colțul foii, scria: „Aici e liniște. Aici e dragoste.”

Am plâns. Dar erau lacrimi de speranță.

Dosarul penal a ajuns în instanță. Ramona a fost condamnată la cinci ani de închisoare pentru rele tratamente aplicate minorului și vătămare corporală gravă. Avocatul ei a încercat să o scoată vinovată de o simplă „pedeapsă educativă exagerată”. Dar mărturia Andreei a fost clară, curajoasă, tulburătoare. Iar judecătorul nu a avut îndoieli.

După proces, Andreea s-a uitat la mine și a spus: „Pot să încep din nou acum?”

Am zâmbit. „De azi, fiecare zi e un nou început.”

Și chiar a fost. Nu a fost ușor. Trauma lasă urme. Dar în fiecare zi, am fost acolo. Cu răbdare, cu dragoste, cu povești la culcare și îmbrățișări fără motiv.

Am învățat să gătim împreună. Să râdem. Să plângem când e nevoie. Am învățat să fim o familie.

Pentru că, dincolo de toate rănile, dincolo de nedreptăți, rămâne un adevăr simplu: iubirea adevărată nu rănește. Iubirea adevărată vindecă. Iar eu am promis că voi fi mereu acolo ca să o apăr. Ca să o iubesc. Ca să-i dau puterea să zboare din nou.

Fiica mea, Andreea, a renăscut din cenușă. Și o să o țin de mână până învață din nou să zboare singură.