— Mamă, cât o să mai dureze asta? O să-mi amintești toată viața? — răspunse Masha, vizibil ofensată.

— Nu toată viața, doar cât timp locuiește bunica la noi. Dacă iese afară, se va pierde și…

— Și va muri undeva, iar noi vom trăi cu sentimentul de vinovăție… Mamă, dar poate ar fi mai bine așa? — întrebă Masha, provocând-o.

— Ce vrei să spui? — întrebă mama ei, neînțelegând intenția din spatele cuvintelor Mashai.

— Să o lăsăm să plece și să se piardă. Tu însăți ai spus că te-ai săturat să ai grijă de ea.

— Cum poți spune așa ceva? Ea este soacra mea, nu o rudă de sânge, dar pentru tine este bunica ta.

— Bunica? — Masha își îngustă privirea, semn că începuse să fie iritată. — Și unde era bunica atunci când fiul ei ne-a părăsit? Când a refuzat să stea cu mine? Cu propria ei nepoată?

Nu i-a fost milă de tine când te zbăteai să faci rost de bani, muncind peste tot unde puteai… Ba chiar te-a acuzat că din cauza ta a plecat tata…

— Încetează imediat! — strigă mama. — Nu ar fi trebuit să-ți spun toate astea. — Oftă adânc. — Te-am crescut prost dacă nu ai pic de compasiune pentru cei apropiați, pentru rudele tale. Mi-e frică.

Când voi îmbătrâni, mă vei trata și pe mine la fel? Ce s-a întâmplat cu tine? Ai fost mereu o fată bună. Nu puteai trece pe lângă un pisoi sau un cățeluș abandonat fără să-l aduci acasă.

Dar bunica nu este un cățel… — Mama clatină obosită din cap. — Și a fost deja pedepsită. Tatăl tău nu doar pe noi, ci și pe ea a abandonat-o.

— Mamă, du-te la muncă, întârzii. Promit că voi încuia ușa. — Masha o privi pe mama cu o oarecare vinovăție.

— Bine, altfel vom spune lucruri pe care le vom regreta… — dar mama nu se clintea din loc.

— Mamă, iartă-mă, dar mi-e greu să te privesc. Ești doar piele și os. Ai doar patruzeci de ani, dar umbli aplecată ca o bătrână, abia mai ai putere să te miști. Ești mereu obosită.

De ce te uiți așa la mine? Cine altcineva îți va spune adevărul, dacă nu propria ta fiică? — Masha ridică vocea fără să-și dea seama.

— Mulțumesc. Ai grijă să nu aprindă gazul și să nu lase apa deschisă în baie.

— Exact asta zic și eu, stăm cu ea ca niște prizonieri. Fără viață proprie. Mamă, hai să o ducem la un azil de bătrâni. Acolo va fi sub supraveghere permanentă. Oricum nu mai înțelege nimic…

— Iar începi? — o întrerupse mama.

— Ar fi mai bine pentru toată lumea, și mai ales pentru ea, — continuă Masha, fără să observe iritarea tot mai mare din vocea mamei sale.

— Nu vreau să te mai ascult. Nu o voi duce nicăieri. Cât i-a mai rămas de trăit? Să stea acasă…

— O să ne supraviețuiască pe amândouă. Du-te la muncă. Nu plec nicăieri, închid ușa, promit, — repetă Masha, furioasă.

— Iartă-mă. Ți-am pus prea mult pe umeri… Toți copiii sunt liberi, iar tu trebuie să ai grijă de bunica.

Vorbeau fără să observe că ușa camerei bunicii era deschisă. Desigur, auzise totul, dar probabil că nu înțelegea și oricum urma să uite totul în câteva minute.

Mama plecă la muncă, iar Masha intră în fosta ei cameră, unde acum locuia bunica.

— Bunico, vrei ceva? — întrebă ea.

Privirea bunicii era lipsită de orice expresie.

— Hai, îți dau o bomboană, — spuse Masha, ajutând-o să se ridice și conducând-o spre bucătărie.

— Cine ești? — o întrebă bunica, fixând-o cu ochi goi.

— Bea ceaiul, — oftă Masha și puse o bomboană în fața bunicii.

Bunica adora dulciurile. Ea și mama le ascundeau de ea, dându-i doar câte una la ceai. Masha o privi cum desfăcea încet ambalajul colorat. Părul ei rar și cărunt abia îi acoperea scalpul palid. Masha își întoarse privirea.

Pe vremuri, bunica își vopsea părul și își făcea o coafură voluminoasă. Își contura sprâncenele în arc, își colora buzele cu un ruj strident. Își amintea mirosul dulceag al parfumului bunicii. Bărbații se uitau după ea, până când mintea ei a început să cedeze.

Masha nu putea spune exact ce simțea pentru bunica sa: milă, compasiune, dezgust? Un sunet scurt de sonerie o smulse din gânduri.

— Probabil mama a uitat ceva, — spuse Masha, mergând spre ușă.

Dar în prag nu era mama, ci prietenul ei, Serghei, un elev mai mare din liceu. Mama nu aproba prietenia lor, așa că el încerca să vină doar atunci când ea nu era acasă.

— Salut. De ce ai venit așa devreme? Mama tocmai a plecat, — spuse Masha în șoaptă.

— Știu. Nu m-a observat.

— Milla! — se auzi din bucătărie vocea bunicii.

— Cine e Milla? — întrebă Serghei.

— Așa îi spune mamei. O consideră fiica ei. Acum trebuie să o duc înapoi în cameră. Du-te în baie și stai acolo liniștit. Azi are o zi de claritate, — îl împinse Masha spre ușa băii.

— Nu e nimeni acolo. — Masha intră în bucătărie și văzu o ceașcă goală și un ambalaj de bomboană pe masă.

— Vreau ceai, — spuse bunica.

— Dar… — Masha înțelese că orice explicație era inutilă.

Îți povestesc mai departe…

Bunica uita repede tot ce se întâmpla, mai ales cele mai recente evenimente. Dar își amintea bine trecutul îndepărtat. Adesea confunda totul, nu le recunoștea pe Masha și pe mama ei. Totuși, uneori avea momente de claritate, scurte și rare.

Masha nu putea să-și dea seama dacă bunica doar prefăcea uitarea ca să mai primească o bomboană sau chiar nu-și amintea că tocmai băuse ceai. Cine putea ști? Oftând, îi puse din nou în față o ceașcă cu ceai și o bomboană.

Bunica se chinui mult timp să desfacă ambalajul cu degetele ei nesigure. Când ceaiul fu băut, Masha o conduse înapoi în cameră și o așeză pe pat.

— Acum dormi, — spuse ea, închizând ușa.

Serghei ieși din baie.

— Pot să ies acum?

— Da. Hai în bucătărie, — spuse Masha, verificând încă o dată dacă ușa bunicii era bine închisă.

Se așezară la masă, își apropiară capetele și ascultară muzică la telefon, împărțind o pereche de căști. Masha închise ochii și dădea ușor din cap în ritmul muzicii. Nici nu observă când bunica trecu pe lângă ei spre hol…

Când Masha ieși să-l conducă pe Serghei, văzu ușa de la intrare larg deschisă. Se năpusti spre camera bunicii, dar aceasta era goală.

— Ușa… Am uitat să închid ușa. A plecat. Mama o să creadă că am făcut-o intenționat, — aproape plângând, spuse Masha.

— De ce ar crede asta? — întrebă Serghei.

— Nu înțelegi? Chiar astăzi spuneam că mai bine ar pleca și s-ar pierde. Mama o să creadă că am lăsat ușa deschisă intenționat, din răutate.

— Bine, îmbracă-te, mergem să o căutăm. Nu putea să ajungă prea departe, — spuse Serghei.

Masha se uită la cuier — paltonul bunicii era încă acolo. Și cizmele la fel.

— Ce?! A ieșit afară doar în halat și papuci? — spuse Masha, privind îngrozită la Serghei.

— Poate s-a dus la vecini? A ieșit pe palier și nu și-a mai găsit apartamentul… Mă duc afară, iar tu verifică la vecini, — zise Serghei și fugi pe scări în jos.

Masha sună la câteva uși, dar nimeni nu răspunse. Nemaivăzând rostul să mai încerce, alergă afară. Serghei căuta peste tot, uitându-se sub tufișuri, lângă leagănele din locul de joacă…

— Nu e nicăieri. Hai să verificăm curțile din apropiere. Tu du-te spre dreapta, eu spre stânga. Cine o găsește primul îl strigă pe celălalt. Ne întâlnim aici, — comandă Serghei și plecă în grabă.

Masha alergă până la stația de autobuz. Bunica nu era nicăieri. Cât timp trecuse de când plecase? O jumătate de oră? Patruzeci de minute? Cât de departe ar fi putut merge în papuci și halat?

— Trebuie să sunăm la poliție, — spuse ea.

— Așteaptă. Gândește-te, unde îi plăcea să meargă? Despre ce vorbea cel mai des? — întrebă Serghei, gâfâind.

Masha se opri o clipă, dar nu-și amintea nimic concret. Ridică din umeri.

— Bine, atunci extindem zona de căutare. Tu du-te spre școală, eu mă duc în direcția cealaltă, — spuse el, făcând semn cu mâna.

Pe străzi nu toate felinarele erau aprinse. Masha trecea în grabă prin zonele întunecate. I se părea că cineva se ascunde în tufișuri. Când se apropie de școală, își aminti de o poveste pe care bunica obișnuia să o povestească.

În copilărie, uitase un caiet în clasă și se întorsese după el, dar îngrijitorul încuiase ușa școlii. Bunica sărise pe fereastra de la parter și aproape că își fracturase piciorul.

Deși nu învățase în această școală, povestea aceeași întâmplare de fiecare dată când trecea pe lângă ea. Masha împinse poarta — nu era încuiată.

Școala era construită în forma literei „P”. Ocoli prima aripă a clădirii și văzu un grup de băieți. Râdeau de cineva din curte.

„Bunica!” — își dădu seama Masha și început să alerge spre ei.

Bunica stătea în mijlocul curții, îmbrăcată în halatul ei. Unul dintre băieți îi întindea o bucată de hârtie de ambalaj, iar când bunica întindea mâna să o ia, el retrăgea brusc ambalajul provocând râsetele celorlalți.

— Lăsați-o în pace! — strigă Masha.

Băieții se întoarseră spre ea.

— Ia te uită, mai vine una!

— Cine ești tu? Nepoata ei?

— Îl aștepți și tu pe Boris, iese acum de la școală…

— Bunico, Boris a terminat școala demult. Hai acasă.

Cu greu, Masha o convinse pe bunica să meargă cu ei acasă.

Ajunși acasă, Masha își îngriji bunica, o hrăni și o culcă.

— Ai fost curajoasă, — o lăudă Serghei.

— Dacă nu erai tu… — Masha își înghiți cuvintele, recunoscând în sine ei ajutorul lui Serghei.

În acea noapte, Masha rămase în bucătărie, meditând la toate întâmplările. Bunica fusese adusă în siguranță, dar gândul că ar fi putut să o piardă rămase ca o umbră în mintea ei.

Înțelegea acum că să ai grijă de cineva însemna mai mult decât un simplu gest de bunătate. Era un test al caracterului și al iubirii necondiționate.

Doar când mama se întoarse, Masha reuși să-i spună liniștită cum se descurcase și să bea împreună o cană de ceai, împărțind o bomboană, în timp ce râdeau amândouă.

Încet, Masha înțelegea că viața nu ținea doar de ce ne dorim, ci și de responsabilitățile pe care le avem față de cei dragi. Era hotărâtă să își sprijine mama și să aibă grijă de bunica, apreciind momentele, chiar și cele dificile, alături de ele.

Îți mulțumim că ai citit această poveste. Te invităm cu căldură să-ți împărtășești gândurile și experiențele în secțiunea de comentarii de mai jos. Consideri că povestea a rezonat cu tine în vreun fel?