Alexandru a oprit filmarea, simțindu-se înghețat din cap până în picioare. Cu mâinile tremurânde, a derulat filmarea înapoi și a vizionat din nou scena care tocmai se desfășurase în fața lui.

Nu existau îndoieli – mama lui amesteca o substanță necunoscută în pilulele sale. O substanță care nu apărea pe niciuna dintre rețetele medicale.

Zi după zi, Alexandru a continuat să adune dovezi, filmând fiecare dimineață când mama sa îi pregătea medicamentele. De fiecare dată, ritualul era același: pilulele prescrise erau urmate de adăugarea unui praf misterios dintr-un pachețel alb. Nopțile sale erau acum lipsite de liniște, iar mintea sa era plină de întrebări fără răspuns și scenarii cumplite.

Într-o după-amiază, când Irina era la serviciu, Alexandru s-a furișat în dormitorul mamei sale. Deși știa că nu e bine ceea ce face, trebuia să afle adevărul.

După ce a căutat câteva minute, a descoperit o cutie încuiată ascunsă sub pat. A deschis-o cu o agrafă de păr.

În cutie a găsit dosarele sale medicale. Le-a răsfoit cu mâinile tremurânde, citind diagnostice ciudate: „Sindrom Munchausen prin transfer”,

„Pacient sănătos, fără probleme cardiace detectabile”, „Suspiciune de intoxicație cronică”. Rapoarte provenind din mai multe spitale din țară, datate din ultimii cinci ani – dar niciodată nu le văzuse până acum.

În fundul cutiei, a descoperit un jurnal. L-a deschis și a recunoscut scrisul ordonat al mamei sale:

„15 martie. Sasha a împlinit 15 ani astăzi. Am mărit doza. Medicii încep să pună întrebări, va trebui să schimbăm clinica din nou. Nu pot să-l pierd. Niciodată.”

„7 iulie. Astăzi am avut o criză de panică când Sasha a spus că vrea să meargă la facultate în alt oraș. Am reușit să-l conving că starea lui de sănătate nu-i permite să locuiască singur. A părut că mă crede.”

„22 noiembrie. Sasha devine tot mai independent. Mă tem că într-o zi va realiza că nu are nevoie de mine. Trebuie să găsesc o soluție permanentă.”

Alexandru a închis jurnalul și simți cum i se face rău. Toată viața lui fusese o minciună. Nu avea nicio boală de inimă.

Mama lui îl otrăvea conștient, metodic, pentru a-l face dependent de ea și pentru a-l ține aproape. Sindromul Munchausen prin transfer – își amintea vag de acest termen dintr-un documentar. Părinți care își îmbolnăvesc copiii pentru a primi atenție și simpatie.

Cu mâini tremurânde, a fotografiat documentele și le-a pus la loc în cutie, încercând să o aranjeze exact cum o găsise. Apoi s-a retras în camera sa, unde a rămas nemișcat, privind în gol și încercând să asimileze tot ce descoperise.

În acea seară, la masă, mama lui părea mai tulburată decât de obicei.

„Sasha, nu arăți prea bine,” i-a spus ea, punând mâna pe fruntea lui. „Poate ar trebui să-ți măresc doza de medicamente.”

Alexandru a afișat un zâmbet forțat. „Nu, mamă, mă simt bine. Doar puțin obosit.”

„Ești sigur? Știi că inima ta nu este prea puternică. Ar trebui să te odihnești.”

„Da, mamă. Voi merge devreme la culcare.”

Dar în loc să meargă la culcare, Alexandru a stat treaz toată noaptea, plănuind. Nu putea să o confrunte direct – nu știa cum ar reacționa. Trebuia să facă totul mai subtil.

În dimineața următoare, s-a prefăcut că ia medicamentele ca de obicei, dar le-a ascuns sub limbă și le-a aruncat imediat ce avea ocazia.

În zilele care au urmat, a început să simuleze simptomele unei doze mai mici – mai multă energie, mai multă claritate mentală.

„Mamă,” i-a spus într-o seară, „mă simt atât de bine în ultima vreme. Cred că medicamentele chiar funcționează.”

Irina l-a privit cu neîncredere. „Chiar așa? Mă bucur să aud asta.”

„De fapt, mă gândeam… poate ar trebui să merg la un control. Să vedem dacă inima mea se îmbunătățește. Poate într-o zi nu voi mai avea nevoie de medicamente.”

Fața Irinei s-a schimbat într-o expresie pe care Alexandru nu o mai văzuse niciodată – un amestec de panică și furie trecătoare.

„Nu cred că este o idee bună, Sasha. Medicul tău a spus că este o afecțiune pe viață. Nu vrem să riscăm o criză cardiacă, nu-i așa?”

„Dar poate că s-au dezvoltat tratamente noi,” a insistat el. „Au trecut ani de când am consultat un doctor specializat.”

„Nu!” a strigat ea, apoi s-a calmat. „Vreau să spun, nu încă. Hai să mai așteptăm puțin.”

Alexandru a dat din cap, prefăcându-se că renunță, dar planul său era deja pus în mișcare. În secret, programase o întâlnire cu un doctor dintr-un oraș apropiat și trimisese o mostră din „medicamentele” primite la un laborator pentru analiză.

Rezultatele au venit în săptămâna următoare. Pilulele conțineau o combinație de sedative ușoare și o substanță care, de-a lungul timpului, ar putea produce simptomele unei boli cardiace.

Praful alb adăugat de mama sa era un mic dozaj de arsenic – suficient de mic pentru a nu-l ucide, dar suficient pentru a-l menține slab și dependent.

Cu aceste dovezi, Alexandru s-a prezentat la poliție. La început, oamenii legii au fost sceptici, dar filmările, jurnalul și analizele de laborator au fost suficiente pentru a deschide o anchetă.

Într-o dimineață liniștită, când Irina pregătea micul dejun, soneria ușii a sunat. Când a deschis ușa, doi polițiști erau pe prag.

„Doamnă Irina Popescu? Sunteți arestată pentru tentativă de omor, abuz asupra copilului și administrarea de substanțe toxice.”

Irina s-a întors spre Alexandru, care stătea în ușa bucătăriei, cu expresia feței palidă și hotărâtă.

„Sasha? Ce ai făcut?” a întrebat ea, lacrimile curgându-i pe obraji. „Nu înțelegi… tot ce am făcut a fost din dragoste. Aveam nevoie de tine… aveam nevoie să fii lângă mine.”

În timp ce polițiștii o duceau spre mașina de poliție, Alexandru a rămas în ușa casei, cu un amalgam de durere, ușurare și vinovăție.

„Voi veni să te vizitez,” i-a strigat, nesigur dacă o face din datoria sau dintr-o iubire care încă persista, în ciuda tuturor celor întâmplate.

Irina s-a întors pentru o ultimă privire. „Vei vedea, Sasha. Fără mine, te vei prăbuși. Vei avea nevoie de mine din nou.”

Ușa mașinii de poliție s-a închis și Alexandru a rămas singur, având în față o viață nouă – o viață fără pilule, fără minciuni, fără frică. O viață care îi aparținea în sfârșit.

În săptămânile ce au urmat, a început să experimenteze senzații noi: libertatea de a mânca ce dorește, de a ieși când dorește și de a lua decizii fără teama consecințelor pentru „sănătatea” sa.

Terapia l-a ajutat să înțeleagă că nu trebuie să se simtă vinovat pentru faptele mamei sale. Ea era bolnavă – nu el. Și în timp ce Irina își aștepta procesul, Alexandru a început să-și croiască propria viață – una bazată pe adevăr și nu pe manipulări mascată drept iubire.

Și poate că într-o zi va putea să o ierte. Nu pentru ea, ci pentru el însuși. Pentru a se elibera cu adevărat.

Te-a impresionat această poveste? Împărtășește-ți gândurile și comentați mai jos!