„Mama m-a lăsat aici”, am șoptit. „Sunt în aeroport.”

Vocea lui s-a schimbat instantaneu — calmă, fermă, fără urmă de ezitare. „Stai acolo. Vin imediat.”

Doamna Varga l-a ascultat. Ochii i s-au mărit. „Trimite un avion privat după tine”, a spus încet.

Trei ore mai târziu, avea să apară în ușă.

Dar ceea ce nu știam atunci era asta:

Decizia mamei mele din acea zi nu avea doar să-mi schimbe viața — avea să scoată la iveală tot ce încercase ea să ascundă.

Când tata a intrat în sala aceea de așteptare, cu ochii roșii de oboseală și palmele tremurânde, m-a cuprins într-o îmbrățișare de parcă ar fi vrut să repare toți anii în care fusese absent. Mirosea a parfum bărbătesc și a emoții reprimate, iar cămașa lui era ușor udă de la lacrimile mele. Nu l-am cunoscut până atunci — nu cu adevărat. Dar în brațele lui m-am simțit în siguranță pentru prima dată după ce ușa îmbarcării s-a închis în fața mea.

„Nu-ți mai face griji, tati e aici acum”, mi-a șoptit.

Au urmat săptămâni de adaptare. Tata m-a dus în orașul lui, la Brașov. Apartamentul lui era mic, dar călduros, cu o bibliotecă plină și o pisică bătrână pe nume Gogu care dormea mai tot timpul pe fotoliu. La început, îmi era teamă să deschid dulapurile sau să-mi aranjez hainele. Mă temeam că, la fel ca mama, tata avea să dispară și el, iar eu aveam să rămân iar singură, cu un alt rucsac și alte promisiuni rupte.

Dar tata a fost răbdător. A venit cu mine la școală în fiecare dimineață, mi-a făcut clătite duminica și mi-a pus o luminiță de veghe în cameră, chiar dacă deja aveam opt ani. Seara, îmi citea povești până adormeam. Uneori, îmi spunea povești despre el și mama din vremea când erau tineri, iar eu mă întrebam cum ajunsese femeia aceea, care dansase desculță prin ploaie cu el, să mă abandoneze în halul ăla.

După aproape un an, am început să merg la psiholog. Tata insista că trebuie să învăț să mă vindec, nu doar să supraviețuiesc. Psiholoaga, doamna Crina, era blândă, dar nu ocolea adevărul. Într-o zi, m-a privit direct și mi-a spus: „Lia, nu e vina ta. Nimic din ce ai fi putut face nu ar fi schimbat decizia mamei tale.”

A fost prima oară când cineva a spus cu voce tare ceea ce eu simțeam ca o vină mută în piept. Și, încetul cu încetul, am început să cred că poate nu era vina mea. Poate că mama avea umbrele ei. Răni. Alegeri pe care nici ea nu le înțelegea pe deplin.

Anii au trecut, iar eu am crescut. Am început liceul, am avut prima mea dragoste, am câștigat un concurs de eseuri despre familie și am fost invitată să vorbesc la un eveniment național. Ironia era că eu vorbeam despre familie în fața unei săli pline, în timp ce mama, femeia care mi-o dăduse, dispăruse din peisaj.

Tata îmbătrânea frumos. Îmi sprijinea toate visurile, iar când am spus că vreau să fac Dreptul la București, nu a clipit. „Facem să fie bine”, mi-a spus. A vândut mașina lui veche, și-a mai luat un job part-time și mi-a promis că n-o să simt lipsurile. Și nu le-am simțit. Pentru că aveam tot ce conta: pe el.

În anul doi de facultate, într-o zi de toamnă rece, am primit un e-mail. Expeditorul: Eliza M. — mama mea. Nu-i mai văzusem numele de ani buni, dar inima a știut. Nu l-am deschis imediat. L-am lăsat acolo, ca o rană ce refuza să se închidă. Câteva zile mai târziu, m-am așezat în cafeneaua unde îmi scriam de obicei eseurile și am citit:

„Lia, știu că nu merit iertarea ta. Am făcut o greșeală inimaginabilă. Călin m-a părăsit anul trecut, iar Karina și Nelu nu-mi mai vorbesc. Poate că totul e doar ceea ce merit. Dar nu mai pot trăi cu gândul că nu ți-am spus niciodată cât de rău îmi pare. Dacă vei vrea vreodată să ne vedem, eu sunt aici.”

Am citit mesajul de trei ori. Nu avea în el cerșit sau justificări — doar o confesiune dureroasă. Am închis laptopul și m-am dus acasă. Tata era în bucătărie, făcând tocăniță.

„A scris”, i-am spus.

S-a întors încet, cu o privire pe care o cunoșteam bine — o amestecătură de protecție și tristețe.

„Vrei să o vezi?”

Am dat din umeri. „Nu știu.”

Au mai trecut câteva luni. Am absolvit. Tata a plâns în primul rând și mi-a adus trandafiri galbeni. În seara aia, în timp ce stăteam în camera mea, cu toga și diploma pe pat, m-am uitat în oglindă și mi-am spus: „E momentul.”

Am trimis un singur mesaj: „Putem să ne vedem într-un loc public. Atât.”

Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centrul vechi. Mama era schimbată. Îmbătrânise, avea cearcăne adânci și un zâmbet fragil. Când m-a văzut, a izbucnit în lacrimi.

„Lia…”

Am ridicat mâna. „Nu sunt aici pentru scuze. Sunt aici pentru mine. Ca să închid o ușă.”

Ea a oftat. „Înțeleg.”

Am stat de vorbă o oră. I-am spus cum a fost după ce m-a lăsat, cum m-a salvat tata, cum am reînvățat să am încredere în oameni. Ea a ascultat, cu mâinile tremurând în poală.

„Niciodată nu te-am uitat”, a spus. „Dar am fost slabă. L-am ales pe Călin pentru că mă făcea să mă simt tânără. N-am vrut să văd răul din el. Și am fost o lașă.”

„Și eu am fost un copil. Tu trebuia să fii adultul”, i-am răspuns. „Dar acum sunt eu adultul. Și aleg să nu trăiesc cu ură.”

Când am plecat, nu ne-am îmbrățișat. Dar ne-am privit. Și a fost de ajuns.

Câteva luni mai târziu, am început să lucrez într-un birou de avocatură care se ocupa cu drepturile copilului. În fiecare caz, vedeam copii ca mine, pierduți între deciziile greșite ale adulților. Și în fiecare caz, îmi promiteam să lupt pentru ei.

Într-o zi, tata a venit la birou cu un plic. „A venit de la tribunal”, a spus. „Ți-ai cerut emanciparea legală de la mama ta, ți-ai schimbat numele legal în Lia Ionescu. Oficial, ești doar a mea.”

Am deschis plicul și am citit hotărârea. Lacrimile au curs fără să le opresc. Nu pentru ce am pierdut, ci pentru ce am câștigat.

Peste ani, mama avea să mă caute din nou. De data asta bolnavă, slăbită, și cu regrete scrise în fiecare rid. M-am dus la spital, am stat lângă ea, i-am ținut mâna. Nu din obligație, ci din pace. O pace pe care mi-o câștigasem, după ani de luptă.

Și într-o seară, înainte să închidă ochii pentru ultima dată, mi-a șoptit: „Mulțumesc că nu m-ai urât.”

Am plecat din salon cu sufletul ușor. Am știut atunci că viața nu e despre cine ne abandonează, ci despre cine rămâne. Și despre cine alegem noi să fim, în ciuda tuturor rănilor.

Pentru că, da — mama m-a abandonat pe un aeroport când aveam doar opt ani.

Dar tatăl meu m-a găsit.

Și eu m-am regăsit pe mine.