Decizia mamei mele din ziua aceea nu avea să îmi schimbe doar viața pe a mea ci avea să o schimbe pe a tuturor. Inclusiv pe a ei.

Tata a ajuns cu pași repezi, de parcă fiecare secundă fără mine îl ardea. Era îmbrăcat în costum, cu cravata ușor desfăcută și cu ochii înroșiți, dar când m-a văzut, genunchii i s-au înmuiat. M-a strâns atât de tare în brațe încât am crezut că nu voi mai putea respira, dar nu voiam să se oprească.

— Gata, Lia, nu te mai las niciodată, mi-a șoptit în păr.

Au urmat declarații, anchete și vizite la Protecția Copilului. Mama? A fost de negăsit timp de două săptămâni. Când s-a întors în țară, în braț cu Carmen și Vlad, a fost întâmpinată de o citație oficială. Se uita la mine ca și cum aș fi fost un coșmar din care nu putea scăpa. Tata, în schimb, părea o fortăreață. Nu ridica vocea, nu amenința, dar avea în privire o hotărâre rece, de gheață.

Procesul a durat șase luni. Șase luni în care am mers la psiholog, am dat declarații, am fost întrebată iar și iar de ce mama m-a lăsat. Mereu răspundeam la fel:

— Pentru că n-a mai vrut să fiu parte din viața ei.

Mama a încercat să se apere. A spus că era o neînțelegere, că plecase doar să ia cafea, că cineva îmi răpise telefonul și sunase în locul ei. Dar înregistrările apelului și camerele de supraveghere au arătat altceva. Au văzut cum se întoarce, se uită spre mine de la distanță, apoi se răsucește și pleacă grăbită spre poarta de îmbarcare.

Judecătoarea, o femeie în vârstă cu ochelari groși și voce calmă, a închis dosarul și a spus:

— Lia va locui cu tatăl ei. Iar drepturile mamei sunt suspendate.

Mama a plâns, dar lacrimile ei nu m-au mai atins. Nu mai puteau. Călin și-a luat copiii și a dispărut din viața ei câteva luni mai târziu. A ajuns singură, într-un apartament mic din Berceni, cu pereții reci și televizorul mereu pe „mut”.

Eu? Am început o viață nouă cu tata. La început, ne-a fost greu. Nu știa să-mi prindă părul, uitase cum să pregătească pachețelul pentru școală, și îmi cumpăra haine prea mari. Dar râdeam împreună, învățam împreună, și cel mai important — îmi arăta în fiecare zi că eram dorită.

Când am împlinit doisprezece ani, am găsit un caiet vechi în dulapul mamei, pe care tata îl păstrase „în caz că vreodată ai vrea să știi”. Înăuntru era o scrisoare neterminată:

„Lia, îmi pare rău că n-am știut să fiu mamă. Că am ales dragostea greșită. Că te-am rănit. Adevărul e că mi-a fost frică — frică de responsabilitate, frică de trecutul cu taică-tău, frică să fiu singură. Dar frica nu e o scuză. N-am fost pregătită pentru cât de multă lumină ai adus în viața mea, și am ales să închid ochii. Sper doar că, într-o zi, mă vei ierta.”

Am închis caietul. Nu plângeam. Simțeam doar o liniște ciudată, ca și cum în sfârșit cineva recunoscuse rana.

Anii au trecut. Am intrat la liceu, am avut primele iubiri, am luat Bac-ul cu nota 9.80, iar tata m-a dus la o cofetărie din centru și a comandat cel mai mare tort de ciocolată pe care îl aveau. Zicea că nu putea crede că fetița lui, cea cu ghiozdanul mov și iepurașul de pluș, devenise domnișoara aia cu privire sigură.

La 20 de ani, am primit o scrisoare recomandată. Era de la mama. Nu o mai văzusem de peste un deceniu.

„Dragă Lia, dacă citești asta, înseamnă că am reușit să găsesc curajul pe care l-am pierdut demult. Am fost invitată să vorbesc la un grup de sprijin pentru mame care și-au abandonat copiii. Știu cum sună — îngrozitor, nu? Dar încerc să repar ce-am distrus. Nu îți cer să mă ierți. Doar să știi că te iubesc, chiar dacă n-am știut niciodată cum să ți-o arăt.”

Am închis scrisoarea și m-am dus la tata. I-am dat-o. A citit-o, apoi mi-a spus doar atât:

— Dacă vrei s-o vezi, o voi susține. Dar dacă nu, tot cu tine merg mai departe.

Am ales să merg. Să o văd. Ne-am întâlnit într-un parc din București, la o bancă sub un castan bătrân. Era mai mică decât o țineam minte, cu riduri adânci și mâinile tremurânde. M-a privit ca pe o fantomă.

— Lia… ai crescut atât de frumos.

N-am răspuns imediat. M-am așezat, dar am păstrat distanța. Ea s-a jucat nervos cu colțul batistei.

— Îmi pare rău, a spus. Din toată inima mea. Știu că nu merit nici măcar să-mi spui ceva.

— Nu sunt aici pentru tine, am spus. Sunt aici pentru mine. Ca să închid cercul.

A izbucnit în plâns. O parte din mine a vrut să o mângâie, cealaltă parte a rămas împietrită. Nu am uitat. N-am uitat niciodată aeroportul. Dar în mine nu mai era ură. Doar un gol tăcut, pe care îl acceptasem.

Ne-am despărțit după o oră. Nu i-am promis nimic. Nu am stabilit să ne mai vedem. Dar am plecat mai ușoară. Nu pentru că o iertasem. Ci pentru că îmi recuperasem puterea.

Astăzi am douăzeci și șase de ani. Sunt psiholog pentru copii abandonați. Le spun povestea mea — nu cu ură, nu cu mânie. Ci cu adevăr. Le arăt că rana nu dispare, dar că din ea poate crește ceva bun.

Când merg prin aeroport, uneori trec pe lângă Poarta C32. Mă uit la scaunul acela rece din colț și zâmbesc amar. Nu mai sunt fetița cu iepurașul de pluș. Sunt femeia care a supraviețuit unei iubiri greșite și care a învățat, încet, să nu se mai roage să fie aleasă — ci să se aleagă singură.