Am fugit spre ambulanță. Ilinca era așezată pe bara din spate, învelită într-o pătură termică, tremurând din tot corpul. Am strâns-o în brațe, plângând în părul ei. Era atât de mică.

– Îmi pare rău, mami, a șoptit ea, cu dinții clănțănind.

– N-am vrut să sparg farfuria. Bunica a zis că nu mai am voie în casă până nu o plătesc. Mi s-a ridicat sângele în cap. Dar atunci, detectivul Mureșan m-a atins ușor pe braț.

– Doamnă Maria, zise ea încet. Trebuie să vedeți asta. Ținea asta strâns când am găsit-o. Mi-a întins un plic de plastic în care era o foaie mototolită, udă leoarcă.

Am privit biletul — scris cu scrisul de mână al mamei mele — și am citit cele șase cuvinte care m-au făcut să mă întorc din loc și să merg direct spre mașina de poliție în care se afla mama:

„Cine nu ascultă, merită să doarmă afară.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul, cum sângele mi se scurge din vene și cum aerul din plămâni se oprește, pur și simplu. Eram o femeie adultă, medic cu experiență, obișnuită să facă față urgențelor și suferinței. Dar atunci… în fața acelui bilet, scris cu atâta cruzime de propria mea mamă, m-am prăbușit înăuntrul meu.

Am trântit portiera mașinii de poliție și am pășit hotărâtă înăuntru. Mama stătea pe banchetă, cu brațele încrucișate, privind pe geam cu o expresie de dispreț rece. Când m-a văzut, nici măcar nu s-a clintit.

– Ai găsit-o, deci? a spus. – Sper că a învățat ceva din asta.

– Tu… ai scris biletul ăsta? am întrebat, arătându-i hârtia din plicul de plastic.

– Sigur că da. Ce altceva trebuia să fac? Dacă o lași să se urce în cap de mică, o să-ți stea pe suflet toată viața.

– Mama, are opt ani! Nu o arunci în pădure pentru că a spart o farfurie!

– Nu a fost doar farfuria. A fost și tonul. Atitudinea. Și da, uneori o lecție mai dură…

N-am mai rezistat. Am ieșit afară, trântind ușa de metal în urma mea, și m-am sprijinit de peretele casei, încercând să respir. Lacrimile îmi curgeau șiroaie, dar nu aveam timp să cad. Trebuia să fiu tare pentru Ilinca.

Detectivul Mureșan m-a urmat, cu un aer de înțelegere reținută.

– Vom deschide un dosar. Este vorba de neglijență gravă, punerea în pericol a minorului. Va fi o anchetă.

– Vreau ordin de restricție, am spus printre dinți. – Vreau să nu se mai apropie niciodată de fiica mea.

– Se va face, doamnă Maria. Dar trebuie să știți că va fi greu. E mama dumneavoastră. Va lupta.

– Atunci și eu voi lupta. Pentru Ilinca. Nimeni n-o mai rănește, niciodată.

Am stat cu fiica mea în spital în acea noapte. I-au făcut analize, ecografii, teste neurologice, și în final au stabilit că, fizic, era bine. Dar psihic… era altă poveste. Nu dormea decât cu mâna în mâna mea. Sări la orice sunet. Când o infirmieră a scăpat o tavă metalică, Ilinca s-a ghemuit sub pat și a început să plângă în hohote.

A doua zi, am început demersurile legale. Cu sprijinul unui avocat de la Protecția Copilului, am completat toate documentele necesare. Apoi am vorbit cu Andreea. Era șocată și vinovată. Plângea la telefon, spunând că n-a crezut niciodată că mama ar fi în stare de așa ceva.

– A fost întotdeauna severă, dar… asta?

– Nu mai contează, i-am spus. A fost. Nu mai e.

Au urmat săptămâni grele. Între turele de noapte și ședințele de terapie ale Ilincăi, viața devenise un maraton de reziliență. De câte ori părea că începe să zâmbească din nou, o imagine, o amintire, o vorbă o readucea în starea aceea de frică. Avea coșmaruri, vorbea în somn. Spunea că bunica o urmărește prin pădure.

Dar, încet-încet, am început să vedem lumina. O vecină, Ana, o doamnă în vârstă, s-a apropiat de noi și a început să o ajute pe Ilinca cu teme. O ducea în grădină, îi povestea din copilărie, o învăța să coasă, să facă prăjituri. Într-o zi, când am venit acasă, Ilinca stătea cu ea la masă, râzând. M-am oprit în prag și am plâns în liniște.

Procesul cu mama a fost un calvar. A negat tot. A spus că Ilinca a fugit singură, că ea a încercat să o oprească. A arătat către trecut, către cum ne-a crescut „cu mână de fier”, și că „uită-te ce bine a ieșit”. Dar probele erau clare. Biletul, declarațiile poliției, martorii din cartier care au văzut-o pe Ilinca mergând singură pe drum. Mama a primit interdicția de a se apropia de noi timp de cinci ani.

A fost un verdict dur pentru o femeie în vârstă, dar în inima mea… am simțit că a fost prea blând. Și nu pentru răzbunare. Ci pentru protecție.

Într-o dimineață, la aproape șase luni după incident, am primit o scrisoare. Era de la mama. Spunea că a fost diagnosticată cu o boală degenerativă. Că vrea să-și ceară iertare. Că vrea să o vadă pe Ilinca. Că e bătrână și singură.

Am ținut scrisoarea în mână mult timp. Apoi i-am arătat-o fiicei mele.

– Tu ce vrei, iubita mea? Dacă vrei să o vezi, mergem. Dacă nu… nu trebuie niciodată.

Ilinca s-a uitat la mine cu o maturitate care mi-a sfâșiat inima.

– Aș vrea să-i spun ceva. Dar nu față în față. Poate să-i scriu?

– Sigur că da, am spus.

A scris un bilet scurt. Doar atât: „Bunica, m-ai rănit. Dar eu vreau să fiu altfel. Eu iert. Dar nu uit.”

Am trimis biletul. Nu am primit răspuns.

Într-o zi, am aflat că mama a murit. Nu am plâns. Am simțit un gol, o durere surdă, dar nu lacrimi. Am luat-o pe Ilinca și am mers împreună la mormânt. Am lăsat o floare albă. Ilinca s-a uitat la crucea de lemn și a spus:

– Sper că e mai bună acolo unde e acum.

În acea seară, a dormit fără coșmaruri pentru prima dată.

Astăzi, la un an de la acel coșmar, Ilinca e alt copil. Zâmbește mai des, cântă prin casă, își face prieteni. Merge la terapie în continuare, dar nu mai vorbește despre pădure. În schimb, vorbește despre ce vrea să devină când va fi mare: medic, ca mine. Vrea să ajute copiii speriați. Vrea să-i facă să se simtă în siguranță.

Și știu că va reuși. Pentru că din tot ce s-a întâmplat, Ilinca a învățat cel mai important lucru: nu ura vindecă, ci iubirea. Nu răzbunarea, ci curajul de a ierta și de a merge mai departe.

Și, poate cel mai important, că acasă nu e o casă perfectă cu perdele apretate și farfurii scumpe. Acasă e locul unde ești iubit. Unde ți se spune „E în regulă” atunci când greșești. Unde nu trebuie să meriți dragostea. Doar să o simți.