Mama mea vitregă a refuzat să-mi permită să-mi iau rămas-bun de la tatăl meu. S-a postat în fața ușii salonului de spital și a spus rece: „Nu e nevoie.”

O săptămână mai târziu, chiar înainte de deschiderea testamentului, m-a blocat iar: „Doar moștenitorii au voie înăuntru.”
Nu am protestat. I-am înmânat avocatului doar un dosar. După ce l-a răsfoit, acesta s-a uitat la ea și i-a spus: „Cred că ar fi bine să luați un loc… chiar acum.”
Zâmbetul sigur de sine i-a dispărut instantaneu.

Luminile fluorescente din Spitalul Municipal „Sfântul Augustin” pâlpâiau slab în timp ce alergam pe hol spre salonul tatălui meu. Venisem în grabă din Cluj în momentul în care primisem telefonul—Inima tatălui meu cedase din nou, iar medicii nu erau siguri că va prinde dimineața. Pieptul mă durea de panică și vină. Nu-l mai văzusem de aproape șase luni.

Dar când am ajuns la ușă, mama mea vitregă, Lidia Roșu, stătea neclintită, blocând intrarea. Avea brațele încrucișate și o privire rece, de neclintit.

„Nu intri,” a spus.

Respirația mi s-a tăiat. „Lidia, a cerut să mă vadă. Asistenta mi-a spus că—”

„Nu e necesar,” m-a întrerupt tăios. „Se odihnește, iar tu doar l-ai agita.”

Am încercat să trec pe lângă ea, dar s-a mutat imediat, blocându-mă din nou. Cruzimea din vocea ei era controlată, aproape politicoasă, dar imposibil de ignorat.

„Du-te acasă, Dan. Doctorii se ocupă de tot.”

Un nod neputincios mi s-a strâns în gât. Voiam să mă cert cu ea, să o împing, să strig—dar tatăl meu era dincolo de ușa aceea, fragil, și nu voiam să provoc un scandal care să-l tulbure. Așa că am făcut un pas înapoi, dar fiecare parte din mine ardea.

Nu l-am mai văzut niciodată. A murit o oră mai târziu.

O săptămână a trecut într-o ceață de aranjamente, condoleanțe și întrebări fără răspuns. În dimineața deschiderii testamentului, am intrat în biroul avocatului încă îndurerat, încă furios. Lidia stătea lângă intrarea în sala de conferințe, îmbrăcată într-o rochie scumpă din mătase neagră, cu o expresie mulțumită de sine.

Când m-am apropiat, și-a ridicat bărbia. „Această întâlnire este doar pentru moștenitori.”

Nu am răspuns. Nici nu era nevoie. Am deschis servieta, am scos un dosar gros și l-am pus direct în mâinile lui domnul Carol Enache, avocatul tatălui meu de ani de zile. Lidia a aruncat o privire scurtă, apoi l-a ignorat—până când l-a văzut pe avocat cum deschide ochii larg în timp ce citea.

După o tăcere lungă, uimită, acesta s-a uitat la ea și a spus, cu o voce joasă, apăsată:

„Ar fi bine să vă așezați… acum.”

Culoarea i s-a scurs din obraji. Încrederea i s-a evaporat pe loc.

Nu avea nicio idee ce era în acel dosar—sau cât de complet avea să distrugă tot ceea ce credea că are sub control.

Se așază brusc, de parcă genunchii i-ar fi cedat. O văd cum își strânge poșeta la piept, ca pe un colac de salvare. Ochii îi fug de la mine la avocat, apoi la dosar, de parcă ar căuta o portiță de scăpare. Nu există nicio portiță.

Avocatul își drege vocea și trage dosarul mai aproape de el, de parcă ar fi un document care ar putea lua foc. Își pune ochelarii pe vârful nasului și începe să citească din nou, mai atent, foaie cu foaie.

„Dan… de unde ai scos toate acestea?”, murmură el, fără să ridice privirea.

„Din calculatorul tatălui meu”, răspund calm. „Din agenda lui. Și din conturile bancare de care Lidia nu știa că există.”

Ochii Lidiei clipesc repede, ca ai cuiva lovit cu o lumină puternică direct în față.

„Ce… ce minciuni ai mai scornit?” izbucnește ea cu o voce tremurată. „Dă-mi dosarul! E ceva falsificat! Carol, spune-i că nu are voie să aducă—”

„Tăceți”, o taie avocatul scurt, cu o severitate pe care n-am auzit-o niciodată la el. „Doamnă Roșu, ceea ce citesc aici… este extrem de serios.”

Ridic o sprânceană, urmăresc reacția ei—pielea feței i se strânge, maxilarul se încordează. O văd cum își freacă degetul mare de inelul cu diamant pe care tatăl meu i-l cumpărase acum doi ani. Un gest compulsiv. Un gest de frică.

„Vreau să știu… chiar vreau să știu… ce pretinzi tu că ai găsit”, spune ea, încercând să-și recapete autoritatea. Dar vocea îi trădează panica.

În birou e o liniște ascuțită, ca înaintea unui cutremur. Afară, se aud claxoane, pași grăbiți pe trotuar, zgomotele obișnuite ale Bucureștiului. Înăuntru, totul stă pe loc.

Avocatul ridică prima foaie, apoi începe:

„Extras de cont, cont nedeclarat, în care au intrat sume considerabile în ultimii trei ani. Beneficiar: Lidia Roșu.”

Ea închide ochii o fracțiune de secundă.

„Contracte de achiziție încheiate cu firma fratelui dumneavoastră, la prețuri supraevaluate, toate semnate în timp ce defunctul era internat.”

Respirația ei devine sacadată.

„Și, cel mai grav… certificate medicale și declarații ale personalului din spital conform cărora l-ați împiedicat pe domnul Roșu să-și vadă fiul în ultimele ore. Exact în contrar dorințelor pacientului.”

Chipul ei se descompune. Eu nu simt nici triumf, nici bucurie. Doar un gol imens.

„Minciuni… toate sunt minciuni… cine… cine a spus…?”, bâiguie ea.

„Șeful secției de cardiologie”, spun eu. „Și asistenta care era de gardă. Tatăl meu a întrebat de mine. Tu ai mințit. Apoi i-ai spus că sunt plecat și că nu m-a interesat.”

Lidia izbucnește: „El oricum nu te mai suporta! M-a ales pe mine, eu aveam grijă de el! Tu, cu facultatea ta, cu viața ta din Cluj—”

„Eu sunt fiul lui”, răspund rar, apăsat. „Tu ai fost doar coincidența greșită în ultimii lui ani.”

Avocatul bate cu pixul în masă, semn că vrea să trecem la partea legală.

„Trebuie să continuăm cu testamentul.”

Aerul devine greu, dens. Avocatul deschide un alt dosar, cel oficial, sigilat, pe care l-a ținut până acum neatins. Rupe banda, scoate câteva foi și începe să citească.

„Subsemnatul, Adrian Roșu, declar că, în cazul decesului meu, întreaga avere, bunuri mobile și imobile, conturi, terenuri și firma Roșu Construct vor fi împărțite astfel…”

Lidia își mușcă buza cu disperare.

„…fiului meu, Dan Roșu, îi las tot patrimoniul meu. Fără excepție.”

Ea gâfâie ca și cum ar fi fost lovită cu pumnul în stomac.

„Cum?… Nu… nu e posibil…”

Avocatul continuă, impasibil.

„Actualei mele soții, Lidia Roșu, îi las doar dreptul de a locui timp de un an în imobilul din Strada Eminescu, după care proprietatea îi revine integral fiului meu.”

Lidia sare în picioare ca arsă:

„Ba nu! A semnat cu mine un contract! Am dreptul la jumătate din—”

Atunci, eu scot ultima piesă din dosarul meu. O pun, fără grabă, pe masă.

„Lidia, tatăl meu a cerut un avocat independent acum trei luni. A anulat contractul pe care l-ai făcut tu cu el când era drogat de analgezice după operația de inimă. Contractul e invalid.”

Avocatul confirmă:

„Documentul de față este o revocare legală, înregistrată la notar. Nu mai aveți niciun drept.”

Lidia privește foile, mâinile îi tremură violent. În ochii ei apare un luciu roșiatic—nu furie, ci groază. Țiuitul unui telefon se aude, dar nimeni nu-l bagă în seamă. Ea se prăbușește în scaun, palidă ca varul.

„Nu… nu mă poți da afară. Nu pot să pierd tot. Nu poți să-mi faci asta”, îngână ea, aproape implorând.

„Eu nu ți-am făcut nimic”, spun calm. „Tu ți-ai făcut.”

Avocatul își scote ochelarii și își masează rădăcina nasului.

„Trebuie să mai știți ceva, doamnă Roșu. În dosar sunt dovezi clare că ați încercat să influențați deciziile medicale împotriva recomandărilor doctorilor. În mod normal… acest lucru poate constitui infracțiune.”

Ea tresare violent, ca un animal prins în cursă.

„Nu… nu mă da în judecată. Dan, te rog. Știu că te-am rănit… dar… putem ajunge la o înțelegere…”

„O înțelegere?” întreb. „Ai blocat ultima mea șansă să vorbesc cu tatăl meu. Ai decis tu ce merită să audă. Ai ales pentru mine. Și pentru el. O înțelegere ar fi prea elegantă.”

Se apropie de mine, întinzând mâna, disperată, uitând complet de eleganță, de rochia scumpă, de imaginea ei impecabilă.

„Fă ce vrei cu banii… dar nu mă lăsa pe drumuri. Te rog.”

În acel moment, corpul ei tremură, vocea îi se rupe, iar lacrimile — lacrimi reale sau teatrale, nici nu mai contează — îi curg pe față. În mod ciudat, nu simt satisfacție. Doar un gol mai mare decât cel pe care îl aveam înainte.

„Vei avea un an să-ți găsești un loc”, îi spun cu o voce neutră. „Exact cum a vrut tata.”

Se prăbușește pe spătar, încet, ca un om care a pierdut tot. Apoi, după câteva secunde, își ridică ochii umezi spre mine.

„Și… firma? Banii? Conturile?”

„Nu sunt ale tale”, răspund.

Ea închide ochii. „Adrian… m-a iubit.”

„Poate la început”, îi zic. „Dar cu siguranță nu în ultimii ani.”

Rochia ei scumpă pare brusc prea mare pentru ea. Prea grea. Prea pustie.

Avocatul închide testamentul, strânge documentele și spune:

„Procedura s-a încheiat.”

Mă ridic, iau servieta, mă pregătesc să plec. O privire înapoi către Lidia: o femeie care și-a jucat cărțile prost, ținând prea mult la control și prea puțin la adevăr.

„Dan…” șoptește ea. „Ce vei face acum?”

„Ce ar fi vrut tata”, răspund.

Ies pe ușă fără să mai privesc în urmă.

Pe trotuarul din fața clădirii, aerul rece de martie mă lovește în față. Oamenii trec grăbiți, fiecare cu viața lui, fiecare cu povara lui. Mă opresc o clipă și privesc cerul gri. Am câștigat tot ceea ce tatăl meu a vrut să-mi lase. Dar nu am câștigat ceea ce voiam cu adevărat—ultimele lui cuvinte.

Scot telefonul. Pe ecran, un mesaj vocal primit cu o seară înainte de moartea lui. Un mesaj pe care nu avusesem puterea să-l ascult până acum. Apăs play.

Vocea tatălui meu, obosită, slabă, dar caldă, îmi umple urechile.

„Dane… dacă nu apuc să te văd… să știi că te iubesc. Și că îmi pare rău că am lăsat pe altcineva să se pună între noi. Ai grijă de viața ta. Și nu te lăsa călcat în picioare, băiete. Te rog… să nu mă judeci prea aspru.”

Din piept îmi scapă un hohot scurt, frânt, o respirație spartă între durere și eliberare. Mă las pe un zid rece, ascultând mesajul de trei ori, de cinci ori, de zece ori. Apoi îl salvez într-un folder special. Ultima lui voce. Ultima lui dorință.

Îmi sterg ochii și pornesc spre mașină.

În acel moment, știu exact ce am de făcut. Nu e vorba de bani, de firmă, de casă. E vorba de a curăța ceea ce l-a înconjurat în ultimii ani. De a repara imaginea lui. De a arăta lumii cine a fost cu adevărat Adrian Roșu.

Și de a nu mai permite niciodată cuiva ca Lidia să fure ani din viața cuiva.

Când pornesc motorul, simt pentru prima dată în multe luni o liniște ciudată. Nu completă. Nu definitivă. Dar reală. Încep să conduc spre apartamentul meu din Cluj, cu un singur gând în minte: tatăl meu, în ciuda tuturor greșelilor lui, m-a ales.

Drumul e lung, plin de gropi, plin de întrebări. Dar, undeva între luminile orașului și liniștea serii, înțeleg că nu e un final. E un început. Un început care îmi aparține mie.

Iar în acea tăcere calmă, în motorul care vibrează ușor, în orașul care se aprinde în jurul meu, simt un adevăr simplu:

Am pierdut ceva ce nu voi mai recupera niciodată. Dar am câștigat șansa de a trăi, în sfârșit, cum ar fi vrut el.