O oră se scursese de când i-am spus Elenei că e nevoită să părăsească locuința. Ședea pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, ștergându-și lacrimile în timp ce își aranja hainele în valiza cea veche.

„Nu îmi vine să înțeleg,” șopti ea. „După tot ce am trecut împreună… De ce acum? De ce așa?”

Eram încă în tocul ușii, cu brațele încrucișate, urmărind-o cu privirea. În adâncul meu, un fior de regret m-a străbătut, dar ceea ce decisese, nu mai putea fi schimbat. Era prea târziu să fac un pas înapoi.

„Timpul s-a scurs,” i-am spus pe un ton glacial, căci nici măcar mie nu îmi recunoșteam vocea. „Acum, casa e pe numele meu. Știai că va veni și ziua asta.”

Cu ochii înroșiți, Elena mă privi direct. „Nu, Andrei, nu am știut. Am crezut că suntem o familie. Te-am crescut ca pe fiul meu!”

„Ai făcut asta din obligație,” am replicat. „Din vină. Pentru că tata așa a dorit.”

A clătinat din cap, rănită și nedumerită. „Nu… nu a fost niciodată așa.”

Afara, cerul devenea tot mai posomorât, norii amenințători alinindu-se deasupra casei ce acum îmi aparținea. Testamentul tatălui era clar – la 18 ani, totul îmi revenea mie. Deși Elena cunoștea acest aspect, n-a crezut vreodată că voi pune totul în aplicare.

„Mașina te așteaptă,” i-am spus aruncând o privire la ceas. „Ai rezervare la hotel pentru două săptămâni. După aceea, te privește.”

Elena închise valiza și se ridică încet. Părea acum mai mică, mai firavă, ca și cum vorbele mele au tras-o în jos.

„Îmi amintesc perfect ziua când s-a stins tatăl tău,” rosti ea încet. „M-a făcut să promit că voi avea grijă de tine. Era ultimul lui dor.”

„Și ai făcut-o,” am confirmat. „Datoria e dusă la capăt.”

S-a apropiat de mine, punând mâna pe obrazul meu, dar am tresărit înapoi. „Unde e băiatul care venea plângând la mine după înmormântarea tatălui său? Unde e copilul care îmi spunea ‘te iubesc, mami’ înainte să adoarmă?”

Cuvintele ei m-au străpuns, dar mi-am înăbușit emoțiile. „Acel copil a crescut.”

Camera a fost luminată pentru secundă de un fulger puternic, iar tunetul ce-l urma părea venind de departe. Ploaia își făcu simțită prezența, picurând insistent pe fereastră ca niște degete nerăbdătoare.

Elena luă valiza și fotografia de pe noptieră – o poză cu noi trei, eu, tata înainte să se îmbolnăvească. Înghiți în sec, trecând pe lângă mine și zăbovind pentru o clipă.

„Nu înțeleg unde am greșit, Andrei. Dar să știi că te iubesc. Te voi iubi întotdeauna, indiferent cât de urâcios mă privești acum.”

Am evitat să-i întâlnesc privirea. „Șoferul te va ajuta cu bagajele.”

Elena coborî treptele încet, fiecare pas resimțindu-se ca o greutate ce îi ovaie.

La ușă, s-a oprit, poate în speranța că voi spune sau face ceva. Dar am rămas tăcut. Ușa s-a închis peste ea, iar casa a devenit dintr-o dată mai vastă, mai goală, mai rece.

M-am îndreptat spre biroul tatălui meu și am deschis sertarul unde descoperisem în trecut un dosar încărcat de documente, fotografii, scrisori – dovezi pentru care lucrasem cu migală ani întregi.

Pe prima pagină era o fotografie veche, palidă, cu tata și o femeie străină. Pe spate, scrisul tatălui: „Maria și cu mine, luna de miere, 1992.”

Maria. Mama mea biologică. Spunea Elena că a murit pe când aveam 11 ani. Totuși, din actele descoperite se pare că ea fusese alungată.

Am deschis laptopul și am verificat e-mailul. Confirmarea biletului de avion pentru Milano era acolo. În două zile, urma să descopăr adevărul despre mama mea, despre rupturile din trecutul meu, despre minciunile care mi-au creionat copilăria.

Telefonul începu să vibreze. Un mesaj de la Elena: „Lasă-mă să explic. Nu e cum crezi. Te iubesc, Andrei.”

Am ignorat mesajul și m-am cufundat în studierea documentelor. Fotografii, scrisori pasionale, acte de divorț, documente de custodie – toate arătau o poveste diferită de cea pe care o știusem toată viața mea.

Ploaia mărșăluia, iar tunetul părea tot mai apropiat, mai amenințător. Casa veche își exprima desaprobarea prin scârțâituri și geme, dar era prea târziu pentru regrete. Elena părăsise casa, iar eu eram pregătit să aflu adevărul despre mama mea naturală.

Ce nu știam atunci era că adevărul căutat era complicat și mai dureros decât anticipasem. Drumul pe care pășeam avea să-mi transforme pentru totdeauna percepția despre familie, iubire și sacrificiu.

Dimineața următoare m-a trezit cu un melanj de libertate și singurătate. Casa, acum a mea, parcă și-a pierdut sufletul odată cu plecarea Elenei. Micul dejun luat singur în bucătăria vastă unde de obicei bubuiau vocile și râsetele noastre acum păreau un ritual gol.

Telefonul Elenei sunase de mai multe ori, dar nu aveam curajul să răspund. Cum aș putea explica ceea ce am descoperit, că întreaga mea existență fusese clădită pe minciuni, că femeia pe care o numisem „mamă” m-a separat de adevărata mea mamă?

Bându-mi cafeaua, am privit albumul de fotografii deschis pe masă. Într-una dintre ele, eram eu la vârsta de 10 ani, zâmbind lângă părinții mei – tata și mama biologică, Maria. Acea fotografie fusese realizată cu câteva luni înainte de presupusa ei „moarte”.

În realitate, conform documentelor, părinții mei se despărțiseră, tata obținuse custodia prin metode discutabile. Mama fusese obligată să plece în Italia, fără drept de vizită. Un an după, tata se căsătorise cu Elena. Apoi urma minciuna: „Mama ta a murit într-un accident.”

Am închis albumul și m-am ridicat brusc. Bagajul meu era pregătit pentru zborul ce va veni. Aveam adresa mamei mele la Milano, numărul ei de telefon, tot ce îmi trebuia. Planul era clar: să aflu adevărul și, poate, să recuperez timpul pierdut.

Soneria ușii mă trezise din gânduri. În fața mea stătea Mihai, prietenul tatălui meu, avocatul nostru de familie. Chipul său grav îmi trăda intențiile.

„Am aflat ce s-a întâmplat,” a spus el intrând nepoftește. „Elena mi-a povestit, devastată.”

„Nu te privește,” am replicat, închizând ușa cu autoritate.

Mihai s-a așezat la masa din bucătărie, fixând albumul deschis. „Ba da, Andrei. Sunt executorul testamentului tatălui tău și am o promisiune făcută unui prieten pe patul de moarte.”

„Atunci știi că această casă îmi aparține acum, legal.”

„Casa da,” a încuviințat el. „Dar sunt lucruri pe care încă nu le cunoști, Andrei. Tatăl tău a vrut să le afle la timpul potrivit.”

Am râs ironic. „Te referi la faptul că mama mea nu este decedată? Că trăiește în Italia? Că totul a fost o minciună luată ca adevăr?” Am împins dosarul cu documente spre el. „Sunt la curent cu asta.”

Bărbatul oftă profund, răsfoind documentele cu o expresie din ce în ce mai apăsătoare. „Nu, Andrei, nu știi totul. Doar ai parte din poveste, fragmente din context.”

„Ce vrei să insinuezi?”

Mihai scoase un plic sigilat din servieta lui, numele meu scris clar de tatăl meu pe el. „Tatăl tău mi-a lăsat asta să ți-o înmânez când faci 18 ani. Întârzii să ți-o ofer, dar acum… s-a întâmplat asta.”

Am luat plicul cu mână neliniștită. Scrisul tatălui meu mă apostrofa.

„Citește-o,” spuse Mihai blând. „Apoi hotărăște dacă ceea ce faci este drept.”

Am desfăcut scrisoarea, iar pe măsură ce citeam fiecare rând, viața mea se reconfigura dureros.

Adevărul, acum dezvăluit, era mai complex și devastator decât îmi imaginam. Maria, mama mea biologică, nu fusese izgonită. Plecase de bunăvoie, alegând cariera înaintea familiei. Tata dobândise custodia după ce ea renunțase la ea. Mai mult, încercase de câteva ori să mă vândă unor rude din Italia.

Elena, cea pe care tocmai o alungasem, era cea care insistase să mențină tatăl legătura cu mine, cea căreia îi datoram să rămân cu ei. Povestea cu „moartea” mamei fusese o alegere de a mă proteja de cruda realitate a abandonului mamei naturale și de profitoare.

Ultimele cuvinte ale tatălui m-au lovit precum o furtună:

„Fiule, Elena a însemnat mai mult decât o mamă pentru tine decât a fost vreodată Maria. Dacă parcurgi aceste rânduri, e evident că eu nu mai sunt, dar Elena e acolo. Nu judeca aspru deciziile pe care le-am luat. Totul era din dragoste, să te protejez. Elena este familia ta. Nu o pierde din cauza trecutului.”

Am lăsat scrisoarea să cadă pe masă, iar lacrimile începură să curgă necontrolat. Ce făcusem?

„Acest bilet de avion,” spuse Mihai, arătând spre confirmare. „Este pentru Milano? Te-a ghidează în căutarea Mariei?”

Încuviințai tăcut.

„Andrei, mama ta biologică a decedat acum trei ani într-o coliziune rutieră la Milano. De aceea tatăl tău ți-a lăsat scrisoarea acum – să nu existe riscul să o cauți iar să fii rănit.”

Cu asemeni un duș rece, șocul mă copleși. Maria era moartă. De trei ani. Iar eu o izgonisem pe singura mamă adevărată pe care am avut-o.

„Ce-am făcut?” șoptii. „Doamne, ce-am făcut?”

Mihai mă atinse pe umăr. „Nu e prea târziu, Andrei. Elena te iubește. Ea te va ierta.”

M-am ridicat în grabă, căutându-mi cheile mașinii. „Trebuie să vorbesc cu ea. Să îi explic.”

„E cazată la hotelul Astoria, camera 302,” spuse Mihai.

Alergai spre ușă, dar mă oprii pentru o clipă. „De ce nu mi-ai spus toate acestea ieri? De ce ai lăsat-o să părăsească casa?”

Chipul lui Mihai trăda tristețea. „Pentru că uneori trebuie să pierdem ceva ca să îi înțelegem valoarea. Tatăl tău știa că asta s-ar putea întâmpla. Sper omul să nu repete greșelile. De asta mi-a lăsat scrisoarea pentru tine – să vezi clar întreg tabloul eliberat de umbre.”

Fără să mai stau, am ieșit în ploaia ce cădea continuu, simțind fiecare picătură cum spală confuzia, furia și lasă doar regretul și speranța că nu e tardiv să repun la loc ce distrusese.

Dacă v-a plăcut povestea, vă invităm să o împărtășiți cu prietenii! Împreună putem răspândi emoția și inspirația în mai multe suflete.