„Mamă, ni s-au blocat cardurile!” Părinții au venit în fugă la mine acasă după ce și-au trecut apartamentul pe numele fratelui meu. Dar răspunsul meu le-a tăiat respirația… 😲😲😲

În Ploiești, într-un bloc cenușiu cu cinci etaje, acum treizeci de ani, eu și Gheorghe am primit repartiție pentru un apartament cu trei camere. Andreea se ținea atunci de fusta mea, iar Daniel nici măcar nu se născuse încă. Apartamentul a devenit regatul nostru: vitrina cu pahare de cristal, pianina, camera copiilor cu tapet cu ursuleți.

Andreea a crescut o elevă silitoare, a plecat la București, a ajuns o persoană respectată. Daniel a rămas aproape, venea zilnic pe la noi, repara prizele, aducea cumpărături. Când Gheorghe s-a prăbușit din cauza tensiunii, fiul a ajuns în zece minute, iar Andreea a trimis doar bani.

Am hotărât: apartamentul va rămâne celui care este lângă noi. Am semnat actele de donație pe numele lui Daniel. Andreea a tăcut la telefon, apoi a spus încet:
— Este decizia voastră.

Fiul și-a vândut garsoniera, s-a mutat la noi și a început renovarea. Apoi, dintr-odată, a început să vorbească despre o mare afacere, despre o casă la marginea orașului. Apartamentul l-am vândut cu un milion. Banii i-a încredințat „prietenului Ovidiu”, pe cuvânt de onoare.

Ovidiu a dispărut. Noi am rămas într-o locuință închiriată, la periferie, șase persoane îngrămădite în treizeci de metri pătrați. Gheorghe s-a apucat de inimă:
— Andreea a avut dreptate…

Și iată că, după șase luni, sună cineva la ușa apartamentului meu din București. În prag stau părinții — palizi, cu gențile în mâini.

— Mamă, ni s-au blocat cardurile! — am izbucnit eu, în loc de salut.

Au rămas împietriți în prag.

Iar eu am adăugat ceea ce le-a tăiat respirația

— Aici nu mai e casa voastră! — am spus, cu voce tremurândă, dar fermă.
Tata a făcut un pas înapoi, ca și cum l-aș fi lovit peste față. Mama s-a sprijinit de perete, încercând să înțeleagă ce tocmai au auzit. Mă priveau ca doi copii pierduți într-o gară necunoscută, cu speranța că totul e doar un vis prost.

— Cum adică nu mai e casa noastră? — a șoptit mama, încercând să zâmbească, dar colțul gurii i-a tremurat.

— Ați decis voi când ați ales să-l răsplătiți pe Daniel cu tot ce aveați. Ați ales voi când m-ați scos din ecuație doar pentru că n-am fost lângă voi fizic. Eu am fost acolo când a trebuit să plătesc spitalizările lui tata, când s-a defectat centrala, când mama a avut nevoie de tratament pentru reumatism. Poate n-am fost cu voi la cafea în fiecare dimineață, dar am fost acolo când conta. Iar voi? Mi-ați dat un telefon rece și un „e decizia noastră”.

Mama s-a apropiat, cu ochii umezi.
— Andreea, te rog… nu ne lăsa afară…

— Așa cum m-ați lăsat voi pe mine, fără o vorbă, fără un gând, fără o șansă să vă explic. Ați vândut tot, v-ați bazat pe vorbe goale și pe un „prieten” dubios. Acum vreți ca eu să vă salvez? După ce mi-ați închis ușa în nas cu jumătate de an în urmă?

Tata a început să se plimbe agitat prin fața ușii, cu mâinile în păr.
— Am greșit, recunosc! Dar Daniel… părea atât de sincer. Spunea că are un plan, că o să ne ridice pe toți! Ce era să facem? Ne-a orbit cu promisiuni!

— Și acum e dispărut, nu? — am întrebat rece. — V-a lăsat fără bani, fără casă și fără demnitate.

— Da… și nici măcar nu răspunde la telefon. Nu mai știm nimic de el de două luni — a spus mama, cu lacrimi pe obraji.

I-am lăsat să intre. Aveau nevoie de un acoperiș deasupra capului, măcar pentru o noapte. Le-am făcut ceai, am adus o pătură în plus, iar ei au tăcut. Nu mai aveau cuvinte. Dincolo de dezamăgirea pe care o purtau, exista și o umbră de rușine.

În noaptea aceea n-am dormit. Mă uitam la ei cum dorm pe canapea, obosiți, îmbătrâniți dintr-odată, cu pielea trasă pe oase și fruntea încruntată și în somn. Simțeam furie, dar și milă. Nu meritau așa ceva. Sau… poate meritau, dar nu de la mine.

A doua zi, în zori, m-am dus la baie, m-am uitat în oglindă și mi-am zis: „Ce fel de fiică sunt dacă le întorc spatele? Și totuși… ce fel de oameni sunt ei, dacă și-au vândut fiica pe un vis nebunesc?”

La micul dejun, tăcerea a fost tăioasă. Părinții sorbeau din ceai fără să ridice ochii. Până când mama a spus încet:

— Dacă ai vreo cameră de închiriat prin bloc, plătim cât putem. Dar nu vrem să te mai deranjăm. Am învățat lecția.

— Știți… ar fi fost mai bine dacă ați învățat-o atunci când conta — am zis eu, uitându-mă fix la tata. — Dar să zicem că viața are felul ei de a ne trezi la realitate.

Tata a dat din cap, supus.
— Dacă ne ajuți să găsim ceva, o să fim recunoscători.

— Știți care-i partea tristă? — am întrebat. — Că Daniel nu s-a schimbat peste noapte. Mereu a fost slab, mereu a visat cai verzi pe pereți. Voi doar ați refuzat să vedeți, pentru că era comod, pentru că vă aducea o pungă cu cumpărături și vă schimba o priză. Eu eram aia „rece”, aia care „doar trimite bani”. Voi nu m-ați văzut niciodată pe mine cu adevărat. Ați văzut doar ce voiați să vedeți.

Mama a început să plângă în hohote.
— Iartă-ne… te rugăm.

În acel moment, am simțit cum se rupe ceva în mine. Toți anii de supărare, toate sărbătorile în care eram „ocupată” doar ca să nu fiu rănită din nou, toate cuvintele nespuse… m-au strâns ca o menghină. Dar în același timp, s-a deschis o portiță. O fărâmă de înțelegere.

— Nu am o cameră liberă — le-am spus. — Dar am o cunoștință care închiriază ceva modest, aproape de metrou. O garsonieră. Nu e palat, dar e decent.

— Mulțumim… orice ajutor contează — a murmurat tata.

Peste două zile, i-am dus acolo. Au primit cheia și au început să se așeze. N-au cerut nimic. N-au reproșat nimic. Pentru prima dată, păreau sincer recunoscători.

Între timp, am început să-l caut pe Daniel. Am vorbit cu prieteni vechi, colegi de-ai lui, chiar și cu fosta lui iubită. A ieșit la iveală că „afacerea” fusese o schemă piramidală. Că Ovidiu fusese implicat într-un dosar penal și că Daniel nu doar pierduse banii, ci și se împrumutase la cămătari.

L-am găsit într-un apartament dărăpănat din cartierul Nord. Nu mai semăna cu fratele meu. Era slab, cu barba crescută, tremura când mă vedea.

— Ai venit să mă bați? — a râs amar. — Măcar ai curajul ăsta?

— Nu, Daniel. Am venit să-ți spun că ai distrus viețile părinților. Că i-ai dus în pragul sărăciei. Și că tot eu, aia de care ați uitat, i-am ridicat de jos. Nu am venit să te pedepsesc. Pedeapsa ta e deja aici: să trăiești cu tine.

A căzut în genunchi.
— N-am vrut… N-am știut că Ovidiu…

— Nu te mai scuza. Nu mai are rost. O să te ajut. Dar nu pentru tine. Pentru părinți. Ei nu merită să-și îngroape copilul viu. Dar ajutorul meu vine cu condiții: fără minciuni, fără promisiuni. Te duci la muncă. Fără scurtături. Fără „tunuri”.

Daniel a început munca la un depozit. I-am găsit o cazare temporară. A reluat legătura cu părinții, timid. La început, doar prin mesaje. Apoi prin scurte vizite.

Peste șase luni, i-am invitat pe toți la mine. În aceeași sufragerie în care, în urmă cu un an, părinții mei stăteau cu geamantanul în mână, triști și umiliți.

— Știți de ce v-am chemat azi? — i-am întrebat.

— Nu — a spus tata.

— Pentru că am reușit să cumpăr un apartament mai mare. Iar cel vechi, pe care îl am acum… e al vostru. Nu e milă. E o șansă. Nu pentru că ați meritat-o, ci pentru că vă iubesc. În ciuda tuturor greșelilor.

Mama a început din nou să plângă. Tata a lăsat capul jos. Iar Daniel s-a uitat la mine cu ochii înroșiți.

— Mulțumesc, Andreea. Nu o să uit.

Așa s-a încheiat povestea. Cu o casă pierdută, dar o familie regăsită. Cu dureri, dar și iertări. Cu o fiică uitată, dar devenită stâlpul celor care cândva au uitat să o țină de mână. Viața nu oferă mereu a doua șansă. Dar uneori… o putem construi singuri. Cu răbdare, cu curaj și cu multă, multă inimă.