Acela a fost momentul în care am tras la primul motel pe care l-am văzut, am încuiat ușile și am încercat să-mi liniștesc mâinile tremurânde suficient cât să formez 112 — când, brusc, peste parcare, am văzut ceva care m-a paralizat de groază, mașina noastră.

Un Audi negru cu geamuri fumurii, același pe care Andrei îl conducea zilnic, era parcat cu două rânduri mai jos, pe diagonală, cu motorul încă pornit. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vine.

Nu avea cum să fie el, era în aer, în zbor spre Cluj. Și totuși… era mașina noastră. Am coborât instinctiv capul, l-am tras pe Mihai sub bancheta din față, iar apoi am oprit toate luminile din cameră.

Telefonul îmi tremura în mână. Am format din nou 112, dar degetele îmi transpirau atât de tare încât aproape mi-a scăpat telefonul pe jos. Când mi-a răspuns operatoarea, vocea mi-a ieșit aproape șoptită: le-am explicat unde sunt, ce am văzut, ce bănuiesc. Am insistat să trimită un echipaj în zonă. Am cerut și protecție pentru copilul meu. Nu mi-am permis să fiu calmă. Am fost disperată, fără să exagerez.

Până să vină poliția, am stat lipită de ușă, cu inima în gât, încercând să respir în tăcere. Mihai mă ținea strâns de mână, privind în sus la mine cu ochi mari, întrebători. L-am mângâiat pe frunte și i-am promis că nu o să-l las niciodată singur, că vom fi bine. Dar nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte.

După vreo douăzeci de minute, am văzut luminile albastre reflectate pe tavan. Poliția. Am ieșit cu mâinile sus, cu Mihai în brațe, explicând tot ce s-a întâmplat. Un agent mai tânăr, cu o privire blândă, m-a preluat imediat și m-a dus într-o mașină de patrulare. Celălalt s-a dus direct către Audi, care între timp fusese abandonat.

Mașina era într-adevăr a noastră. Numărul de înmatriculare, actele din torpedo, până și o eșarfă de-a mea pe bancheta din spate. Doar că Andrei nu era acolo. Nici urmă de el. Iar camerele motelului, odată verificate, arătau un bărbat cu o șapcă trasă pe ochi și o glugă neagră, care lăsase mașina și plecase pe jos, pe o alee laterală. Totul era prea calculat, prea bine pus la punct.

Am fost duși imediat la secție, unde am dat o declarație completă. Am rămas acolo până noaptea târziu. Iar în tot acel timp, nu am primit niciun mesaj, niciun apel de la Andrei. L-am căutat. Nimic. I-am verificat locația, dar telefonul lui era oprit. Singura veste a venit de la polițistul care s-a întors cu un aer sumbru: avionul lui Andrei ajunsese la Cluj, dar el nu fusese printre pasageri.

Abia atunci mi-a căzut fisa. Zborul fusese o minciună. Un pretext. O metodă de a mă face să cred că e departe, că sunt în siguranță… și, probabil, că nu voi suspecta nimic. Însă Mihai stricase planul. Iar eu, dintr-o intuiție aproape animalică, fugisem.

Am fost mutați imediat într-un centru de protecție, cu identitate temporar secretă. Mi-au dat o cartelă de telefon de urgență, am primit două camere și mâncare caldă, dar sufletul meu era o piatră. Nopțile mi le petreceam privind tavanul, ascultând respirația lui Mihai. Îl vegheam cum dormea, întrebându-mă ce greșisem. Cine devenise bărbatul pe care îl iubeam de unsprezece ani? Ce anume putea fi „problema” de care voia să scape?

Răspunsul a venit mai repede decât mă așteptam. La două zile după ce ne-am ascuns, am primit un apel de la un număr necunoscut. Am răspuns cu inima cât un purice. La celălalt capăt era o voce pe care o știam prea bine. Mama lui Andrei.

— Fato… trebuie să vii la mine. E urgent. Nu am cui să spun altcuiva.

Mi s-a părut suspectă, dar disperarea din glasul ei părea sinceră. Am rugat poliția să verifice adresa, și mi s-a permis să merg sub escortă, cu acordul ei. Am ajuns la casa socrilor mei, unde bătrâna ne aștepta cu ochii în lacrimi și o cutie de carton pe genunchi. A deschis-o fără un cuvânt, iar ce era înăuntru m-a lăsat fără suflare: hârtii, fotografii, bilete, copii după pașapoarte, tranzacții.

Andrei lucra de luni de zile cu o grupare de crimă organizată. Era implicat în tranzacții ilegale, spălare de bani, și — cel mai grav — într-un plan de a fugi din țară, lăsând în urmă tot. Inclusiv pe mine și Mihai. Documentele din cutie arătau cum încercase să transfere toate bunurile noastre pe numele unui individ din Cipru. Iar printre hârtii, era o listă. Pe ea scria cu marker roșu: „Mihai și Ana — neutralizați înainte de plecare.”

Am simțit că mă prăbușesc. Mama lui Andrei plângea în hohote. Nu știa ce să facă. Găsise cutia ascunsă într-o debara, după ce el dispăruse. Nici ea nu-l mai văzuse de câteva zile. Avea bănuieli, dar nu se așteptase la așa ceva. L-a crescut cu dragoste, dar ceva în el se stricase. Poate din lăcomie. Poate din ură. Sau poate, pur și simplu, nu fusese niciodată omul pe care credeam că-l cunosc.

Poliția a preluat totul. A doua zi, au declanșat o operațiune de amploare. Au fost arestați trei membri ai rețelei. Iar Andrei… a fost prins într-un apartament din Constanța, încercând să își schimbe identitatea. Când l-au dus la audieri, a refuzat să vorbească. Singurul lucru pe care l-a spus, uitându-se rece la mine, a fost:

— Ar fi fost mai simplu dacă nu băgați copilul în asta.

Am simțit că mă rupe în bucăți. Mihai, acel suflet curat care m-a salvat fără să știe, fusese considerat un „obstacol”. Și eu… o „problemă”. Nu mai era nimic de spus. Nu mai era loc pentru iertare.

În lunile care au urmat, am vândut tot ce aveam și m-am mutat la Brașov, unde am început o nouă viață. Mihai merge la o școală frumoasă, am un job decent, și deși port o cicatrice adâncă în suflet, știu că sunt întreagă. Îl privesc cum aleargă în parc și uneori îl întreb, ca într-un joc:

— Ce te-a făcut atunci să-mi spui?

El zâmbește și ridică din umeri.

— Așa am simțit, mami. Că trebuie.

Și poate că, uneori, cel mai mare curaj nu vine de la cei mari, ci din sufletul unui copil de șase ani care, într-o dimineață, și-a urmat instinctul și și-a salvat mama.