Soacra mea mi-a „dăruit” o mașină care nu mai fusese pornită de peste 10 ani – după ce am restaurat-o, a cerut-o înapoi. De când am învățat să merg, am fost obsedată de mașini. Tatăl meu, șofer de curse semi-profesionist, mi-a întreținut pasiunea.

La 12 ani, știam să schimb o roată și să completez uleiul de motor ca un profesionist. Ca adult, am ajuns mecanic senior, câștigând bine făcând ceea ce îmi plăcea. Totul era minunat—până am întâlnit-o pe soacra mea.

Când soțul meu ne-a prezentat, abia și-a ascuns disprețul aflând că sunt mecanic. „O FEMEIE CARE REPARĂ MAȘINI? AȘA CEVA NU E O MESERIE”, a râs ea cu dispreț. Dezaprobarea ei a fost imediată.

De ziua mea, mi-a înmânat cheile cu un zâmbet satisfăcut. „Din moment ce ești un mecanic atât de ‘grozav’, îți dau un proiect”, a spus, conducându-mă în garajul ei. Acolo stătea o mașină prăfuită și decrepită. „Nu a mai mers de peste zece ani. Repar-o dacă ești atât de bună. La mulți ani.”

Am văzut potențial, nu o provocare. Am remorcat-o acasă. În decurs de șase luni, am pus suflet și inimă în acea mașină. Am procurat piese rare, am recondiționat motorul și am lustruit-o. La final, am transformat-o într-o frumusețe care valora 20,000 de dolari.

Vestea succesului meu s-a răspândit repede, inclusiv la soacra mea. Într-o după-amiază, a năvălit în garajul meu, fluturând titlul original. „ACEASTĂ MAȘINĂ ESTE ÎNCĂ LEGAL A MEA”, a declarat, „ȘI O VREAU ÎNAPOI.”

Am rămas fără cuvinte. „Poftim?” am întrebat.

„ȚI-A PLĂCUT DISTRACȚIA,” a râs cu răutate. „ACUM DĂ-MI CHEILE. O SĂ O VÂND EU ÎNSĂMI.”

Am respirat adânc, forțându-mă să rămân calmă. „Ai spus că e un cadou.”

Și-a încrucișat brațele. „Nu am semnat niciodată titlul. Acea mașină încă îmi aparține. Tu doar ai reparat-o.”

Mi-am încleștat pumnii. „Deci, m-ai păcălit să lucrez gratis pentru tine?”

A zâmbit cu răutate. „Asta se poate spune.”

Soțul meu, auzind agitația, a pășit în garaj. „Serios, mamă?” a întrebat, exasperat.

„Stai deoparte din asta,” a țipat ea.

Dar nu a făcut-o. În schimb, s-a întors spre mine. „Ai păstrat toate chitanțele?”

Am dat din cap. Am ținut o evidență meticuloasă a fiecărei piese, a fiecărei ore de muncă pe care am investit-o.

A zâmbit. „Perfect.”

Își scoase telefonul, derulă printre listele locale și apăsă un număr. „Salut, unchiule Mike? Da, sunt eu. Încă mai ești avocat?”

Soacra a pălit. „Ce faci?”

Soțul meu a ignorat-o. „Ai spune că cineva care acceptă un cadou de ziua de naștere și investește mii de dolari în restaurare are temei legal să pretindă proprietatea?”

A făcut o pauză, dând din cap în timp ce asculta. „Mmm-hmm. Chiar dacă titularul original al titlului încearcă să-l revendice?” O altă pauză. „Am înțeles. Mulțumesc.”

A închis și s-a întors spre mama sa. „Ai două opțiuni, mamă. Una, semnezi titlul soției mele, care de drept deține această mașină după toată munca și investiția sa.

Sau două, ducem asta în instanță, unde vom demonstra cu ușurință îmbogățirea fără just temei.”

Rânjetul soacrei a pălit. „Instanța?” ea a râs. „Nu fi ridicol.”

„Ce e ridicol,” am spus calmă, „e să crezi că mă poți manipula și pleca cu o mașină de 20,000 de dolari fără să plătești nimic.”

S-a fâstâcit, ochii ei zigzagând între noi. Apoi, cu un expir hotărât, a aruncat titlul pe bancul de lucru. „Bine. Păstreaz-o. Oricum probabil nu valorează atât de mult.”

Cu asta, a ieșit trântind ușa.

Soțul meu și cu mine ne-am schimbat priviri, apoi am izbucnit în râs.

Mai târziu în acea noapte, în timp ce admiram munca mea, am realizat că această mașină era mai mult decât un proiect—era dovada abilităților mele, a dedicației mele și, cel mai important, a valorii mele personale.

Soacra mea a crezut că mă poate umili, dar tot ce a făcut a fost să-mi întărească determinarea.

Lecția învățată: Cunoaște-ți valoarea, documentează totul și nu lăsa pe nimeni să profite de munca ta.

Dacă ai avut vreodată pe cineva care a încercat să te manipuleze, împărtășește-ne povestea ta! Apreciază și împărtășește dacă crezi în apărarea drepturilor tale!