Max era fără adăpost de atât de mult timp, încât abia își mai amintea ceva despre viața lui de dinainte. Tot ce avea era momentul prezent: betonul rece sub el, sunetele orașului în jur și un tatuaj misterios pe mâna sa — un simbol vag familiar, dar distant, singura legătură cu viața pierdută.

Chiar și așa, Max nu a renunțat. În fiecare zi, mergea pe străzi oferindu-se să facă munci mărunte în schimbul unei mese. Nu dorea caritate; își dorea să-și câștige traiul.

În timp ce mulți îl ignorau, câțiva îi vedeau sinceritatea și îi permiteau să măture trotuarele sau să care cumpărături pentru câțiva dolari.

Cu puținul câștigat, își cumpăra haine curate și mergea la biserică în fiecare duminică. Credința era ancora lui, un fir de speranță care îl ținea puternic.

Apoi, într-o duminică, ceva extraordinar s-a întâmplat. În timp ce stătea în spatele capelei, cu capul plecat, un bărbat în costum elegant l-a observat pe Max și tatuajul de pe mâna lui. Bărbatul, surprins, s-a apropiat fără ezitare.

„Max? Ești tu cu adevărat?” întrebă el cu vocea tremurândă.

Max a ridicat privirea, fața lui plină de riduri. „Îl cunosc pe tine?”

Ochii bărbatului se umplură de lacrimi. „Eu sunt Patrick. Am fost împreună la Academia St. Francis. Ne-am făcut aceste tatuaje ca simbol al prieteniei noastre. Am promis că vom fi mereu prieteni.”

Un licăr de amintire a apărut în mintea lui Max. „Patrick…” șopti el.

Patrick aprobă, zâmbetul său devenind mai larg. „Ce ți s-a întâmplat, Max? Ai dispărut după absolvire. Am pierdut legătura.”

Max clătină din cap. „Nu-mi amintesc prea multe. M-am trezit într-o zi și totul dispăruse — amintirile, existența mea. Am rămas doar cu acest tatuaj.”

Patrick îi puse o mână pe umăr, cu o hotărâre în ochi. „Vii cu mine. Te vom ajuta să te pui pe picioare și vei rămâne la mine până găsim o soluție.”

Max ezită, nesigur. „Am fost așa de mult timp… nici nu știu de unde să încep.”

Râsul cald al lui Patrick îi risipi îndoielile. „Începe venind acasă cu mine. Vei fi în siguranță, iar compania mea are nevoie de cineva cu etica ta a muncii.”

Pentru prima dată în ani, Max simți o scânteie de speranță. A acceptat, iar viața lui începu să se reconstruiască treptat. Cu ajutorul lui Patrick, Max și-a recăpătat încrederea, iar amintirile lui au revenit încet. Într-o seară, stând pe balconul lui Patrick, Max zâmbi liniștit.

„Îmi amintesc acum”, spuse el. „Îmi amintesc cine sunt.”

Patrick zâmbi cu bucurie. „Bine ai revenit, Max. E plăcut să te avem acasă.”

Max dădu din cap, cu lacrimi în ochi. „E bine să fiu acasă.”