Mi-am dus fetița, Daria, la școala nouă din Cluj, cu emoții cât casa. Doamna dirigintă abia ne-a salutat și i-a spus „nu te stresa, dragă, că o s-o acomodezi repede, nu e prima ciudată de aici.”

Când am deschis ghiozdanul acasă, am găsit un bilețel strâns lipit de penar pe care scria doar…

„Nu sta singură. Se uită la tine.”

M-am uitat fix la Daria, care-și scotea liniștită ciorapii colorați și fredona o melodie inventată. Părea atât de senină, de liniștită. Am crezut că poate e o glumă proastă de la un copil cu prea mult timp liber, dar ceva în scrisul acela tremurat și în faptul că bilețelul fusese ascuns cu grijă mi-a dat fiori.

— Mami, știi ce mi-a zis fata aia cu codițe de la geam? Că să nu intru în baia de la etajul doi, că acolo vine „ea” după apus.

— Cine e „ea”? am întrebat, forțând un zâmbet.

— N-a zis. Doar că… „ea” plânge și-și caută sora.

Am dat din cap și am încercat să schimb subiectul. Nu voiam ca Daria să se sperie, dar deja ceva nu mirosea a bine. A doua zi dimineață, am decis să stau mai mult în curtea școlii, prefăcându-mă că vorbesc la telefon, doar ca să observ atmosfera. Școala părea normală, poate puțin ponosită, cu ziduri înnegrite de vreme și o poartă care scârțâia cu fiecare bătaie de vânt. Dar nu părea nimic anormal… până când am văzut-o.

Era o femeie tânără, îmbrăcată într-un palton vechi, de lână, care stătea pe banca de lângă gard și privea spre clădire. Nu clipea. Nu se mișca. Nici nu părea că are vreun copil. Am întrebat una dintre mamele din zonă dacă o cunoaște.

— Aia? Nu știu cine e. Dar vine zilnic și pleacă fix când sună clopoțelul de prânz. Nimeni nu vorbește cu ea.

— Poate e o profesoară?

— Nu e. Nimeni nu știe ce caută. Dar e aici de… ani. Unii spun că a avut o soră care a dispărut de la școala asta.

Când am auzit cuvântul „soră”, parcă mi s-a strâns stomacul. Exact ce zicea și Daria: că „ea” își caută sora. Coincidență? Poate. Dar atunci mi-am adus aminte de privirea doamnei diriginte, de tonul ironic: „nu e prima ciudată de aici.” Oare se referea la ființa aceea despre care copiii vorbeau în șoaptă?

În următoarele zile, Daria a început să se schimbe. Nu brusc. Nu ceva foarte evident. Dar a devenit mai tăcută. Noaptea se trezea speriată, îmi spunea că a auzit un plânset „ca de copil” în fața ușii ei. Iar într-o seară a venit la mine tremurând și mi-a spus:

— Mami, cred că „ea” m-a atins. Avea mâini reci, și m-a întrebat dacă o pot duce acasă…

— Pe cine, iubita mea?

— Pe Maria. Așa i-a zis numele. Maria.

M-am ridicat imediat și am sunat diriginta. Am cerut o întâlnire. Femeia a oftat lung, ca și cum se aștepta la asta.

— Doamnă, nu sunt superstițioasă, dar ce se întâmplă la școala asta?

— Să zicem că… școala noastră are o poveste. Acum mulți ani, o fată a dispărut aici. Era iarnă, școala era aproape goală. Rămăsese doar ea și sora ei, care era bolnavă și o aștepta acasă. Fata n-a mai ajuns niciodată. A fost ultima dată văzută pe holul de la etajul doi, în drum spre baie. N-au mai găsit nimic. Nici măcar o urmă.

— Și fata care o aștepta?

— A fost internată mai târziu la psihiatrie. Se pare că o vreme a venit aici, zi de zi, pe bancă, așteptând să-și vadă sora ieșind pe ușă.

Mi s-a oprit inima. Femeia de la poartă. Aceeași bancă. În fiecare zi.

— Și nimeni nu face nimic? Copiii spun că o văd! Simt o prezență!

— E greu să crezi când nu ai dovezi. Dar… școala păstrează amintirea. Și poate și durerea.

În acea noapte, Daria a țipat în somn. Când am intrat în cameră, era udă leoarcă de transpirație și plângea.

— Mami, mami, era aici! M-a rugat să nu-i închid ușa! Mi-a zis că dacă o închid, o pierd și eu!

Am decis să o țin acasă pentru câteva zile. Dar chiar și așa, Daria vorbea singură, își ținea ușa deschisă, uneori îi punea mâncare în fața oglinzii.

— E pentru Maria, zicea. Ea nu mai mănâncă, dar îi place mirosul.

Am fost la psiholog. Am fost la preot. Dar nimeni nu părea să-i alunge frica. Atunci am luat o decizie riscantă: m-am întors singură la școală, într-o seară, după terminarea orelor. Am pătruns în clădire folosindu-mă de cheia de rezervă pe care o aveam de la dirigintă — o „asigurare” în caz că se întâmpla ceva.

Holurile erau reci, pustii. Fiecare pas al meu răsuna ca o bătaie de clopot. Am urcat scările până la etajul doi. Baia era acolo, ușa puțin întredeschisă. M-am apropiat cu inima în gât. Pe oglindă, scris cu abur, era un singur cuvânt:

„AJUTĂ-MĂ.”

M-am apropiat. Am atins oglinda. În acel moment, am simțit o mână rece pe umăr. M-am întors brusc, dar nu era nimeni. Doar aerul greu, mirosul de vechi, și sentimentul acela ciudat că sunt observată.

Am ieșit fugind. Dar în capul scărilor, o siluetă mă aștepta. O fetiță. Palidă. Cu ochii mari.

— Mă poți duce la sora mea?

Nu puteam să fug. Nu puteam să țip. Am înghițit în sec și am spus:

— Da. Dar spune-mi cum te cheamă.

— Maria. M-am pierdut și nu mai știu drumul.

— Hai cu mine.

Fetița m-a urmat în liniște, dar n-a făcut zgomot. De parcă plutea. Când am ieșit în curtea școlii, banca era acolo. Pe ea, femeia în palton.

— Aștept de atâta timp… șopti ea.

Fetița s-a întors spre mine, a zâmbit și a alergat spre femeie. Când s-au atins, parcă s-au topit una în alta, ca o ceață care se destramă în lumina dimineții. Apoi… nimic. Vântul a bătut ușor, iar banca a rămas goală.

De atunci, Daria a fost alt copil. A redevenit veselă, dormea liniștită, iar bilețelele ciudate n-au mai apărut niciodată. Școala părea mai luminoasă, mai caldă. Parcă se eliberase de o greutate invizibilă.

Într-o dimineață, în timp ce făceam curat în cameră, am găsit un ultim bilețel sub pernă.

„Mulțumesc că m-ai dus acasă. — Maria”

Am păstrat biletul. Nu pentru că vreau să-mi aduc aminte de groază, ci pentru că, într-un fel, cred că am fost aleasă. Să închid un cerc. Să unesc două suflete. Să dau liniște.

Și, poate, într-o altă viață, cineva o va face și pentru mine.