S-a acoperit o secundă cu mâna la gură… și apoi a râs și ea. Nu l-a apărat. N-a spus nimic. N-a oprit nimic. Ceva din mine s-a rupt în două.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Râsetele alea, disprețul din vocea lui Andrei, zâmbetul batjocoritor al Isabelei… toate se izbeau de mine ca niște palme date în public. Tata, omul care muncise toată viața lui cu mâinile crăpate de frig și cu spinarea îndoită de muncă, stătea în fața tuturor umilit, dar demn. Nu spunea nimic. Nu clipea. Doar și-a tras ușor umerii înapoi și m-a privit.

Privirea aia… n-o s-o uit niciodată. N-avea reproș, dar avea durere. Avea dragoste, dar și un început de renunțare.

— Tată… hai să ieșim puțin, am spus printre dinți, simțind că dacă mai stau o clipă acolo, explodez.

Mi-a făcut semn că nu e nevoie, dar eu l-am luat de braț și am ieșit împreună din sala de bal, lăsând în urmă muzica, râsetele și ipocrizia.

Am ieșit pe terasa hotelului. Aerul rece de munte m-a izbit în față, dar a fost ca o gură de libertate. Tata și-a scos batista și și-a șters fruntea.

— Îmi pare rău, Lucian, a spus cu voce joasă. N-am vrut să-ți stric ziua.

— Nu tu ai stricat-o, tată… ei au făcut-o. Isabela… cum a putut?

— Fiule, lumea lor e alta. Ei nu înțeleg viața așa cum o înțelegem noi. Și nici nu vor să înțeleagă.

— Nu contează! Respectul e universal! N-aveau dreptul să te trateze așa!

Tata a oftat. S-a uitat în zare, spre munți, apoi mi-a spus:

— Trebuie să știi ceva. Și e timpul s-o afli chiar azi, înainte să faci o greșeală care te va costa viața.

M-am încruntat. Nu înțelegeam.

— Ce greșeală?

— Să te căsătorești cu cineva care nu te iubește cu adevărat. Care nu-ți respectă rădăcinile. Care râde de cel ce ți-a dat viață.

— Crezi că n-o să treacă? Că n-o pot schimba?

— Nu, Lucian. Oamenii pot pretinde o vreme, dar la primul test serios, adevărul iese la suprafață. Și astăzi ai văzut adevărul.

Am tăcut. Ceva în mine se lupta. Îmi doream să nu fie real. Să fie doar o neînțelegere. Dar știam… știam că tata avea dreptate. Cuvintele lui mi-au pătruns până-n măduva oaselor.

— Și… ce să fac, tată?

— Să alegi ce e drept. Ce e cinstit. Ce ți-ar aduce liniște, nu aparențe. Dacă vrei, mă întorc acasă. Nu vreau să fiu o povară.

— Nu pleci nicăieri, i-am zis. Și nu ești o povară. Dacă cineva trebuie să plece, nu ești tu.

Am intrat din nou în sală, cu tata lângă mine. Muzica continua, oamenii dansau, ospătarii se strecurau cu platouri scumpe printre mese. Dar eu eram un alt om.

Am urcat pe scenă și am luat microfonul.

— Bună seara tuturor. Aș vrea să spun câteva cuvinte.

Zgomotul s-a domolit. Toți ochii erau pe mine.

— Mulțumesc că ați venit în această zi importantă pentru mine. Dar, înainte de a continua petrecerea, aș vrea să vă spun o poveste. O poveste despre un bărbat. Un om simplu, dintr-un sat uitat de lume. Un om care s-a trezit în fiecare dimineață la ora cinci, ani la rând, ca să muncească pe ogor. Care m-a crescut singur, după ce mama a murit. Care n-a avut costume scumpe, dar a avut onoare. Care n-a avut bani, dar a avut suflet. Acel om este tatăl meu.

Sala amuțise.

— Astăzi, omul ăsta a fost batjocorit. De rudele viitoarei mele soții. Și, mai dureros, chiar de ea. În fața a cinci sute de oameni, a fost tratat ca un nimeni. Dar el este totul pentru mine. Așa că, dacă el nu e binevenit aici, atunci nici eu nu sunt. Pentru că fără el, eu nu sunt nimic.

Isabela s-a ridicat de la masă. Era roșie la față.

— Lucian, ce faci? Strici nunta…

— Nu, Isabela. Tu ai stricat-o. În clipa în care ai râs de omul care mi-a dat viață. Căsnicia nu e despre rochii, candelabre și sarmale cu trufe. E despre respect, iubire și familie. Și tu nu le ai.

Am coborât de pe scenă. Lumea murmură, dar nu-mi păsa. Tata mă privea cu lacrimi în ochi.

— Hai acasă, tată.

Ne-am urcat în mașină și am plecat. Am tăcut tot drumul până în sat. Doar la intrare, tata mi-a spus:

— N-ai idee cât de mândru sunt de tine, Lucian.

Am zâmbit. Pentru prima dată în acea zi, am simțit liniște.

A doua zi, telefoanele au început să sune. Presa mondenă aflase. Titlurile făceau ravagii: „Mirele a părăsit nunta de lux din Sinaia din cauza unei glume proaste”. Am fost invitat la emisiuni. Unii mă lăudau, alții mă făceau nebun. Dar nu conta. Eu știam ce am făcut.

Două săptămâni mai târziu, am primit un plic recomandat. De la o firmă de avocatură. L-am deschis cu emoție. Era o notificare de renunțare la o moștenire. Isabela renunțase la dreptul ei asupra unei averi de milioane. Dintr-un gest de orgoliu? Poate. Dar am înțeles că era finalul. Definitiv.

Viața a continuat. Mi-am reluat munca în firma de construcții pe care o conduceam, departe de opulența lumii Roman. Împreună cu tata, am refăcut casa părintească. Am deschis un mic atelier în sat, unde reparăm lucruri pentru oamenii din zonă. Nu e mult, dar e cinstit.

Trei ani mai târziu, la o sărbătoare câmpenească, am cunoscut-o pe Daria. Învățătoare, venită din București să predea într-un sat mic pentru că „oamenii de la țară merită profesori buni”. Zâmbetul ei era sincer. Râdea cu tot sufletul, nu ca să epateze. A stat de vorbă cu tata ca și cum l-ar fi cunoscut de o viață.

Acum, Daria e soția mea. Nu am avut o nuntă cu 500 de invitați. Am avut una cu 50, în curtea casei, sub vișinul din grădină. Tata a fost cel care ne-a oficiat cununia civilă, căci între timp devenise consilier local. Întreaga comunitate a fost prezentă. Și, de data asta, râsul care s-a auzit a fost unul curat, de bucurie.

Poate că atunci, la Sinaia, credeam că pierdusem totul. Dar adevărul e că abia atunci am început să câștig. Am câștigat respectul de sine. Am câștigat libertatea. Și, în cele din urmă, am câștigat o iubire adevărată. Cea care nu râde de părinții tăi, ci îi îmbrățișează ca parte din tine.

Pentru că, oricât de scumpă ar fi o nuntă, nu valorează nimic dacă în mijlocul ei, sufletul e ieftin.