„Uitați-vă la el acum,” a glumit ea, râsul ei răsunând în noapte. „O umbră a bărbatului care era odinioara”

Râsetele invitaților au muțit pentru o clipă, unii încercând stângaci să zâmbească, alții uitându-se rușinați în pământ. Dar nimeni nu a zis nimic. Andrei simțea cum fiecare fibră din ființa lui se încorda.

Ar fi vrut să se ridice și să plece, să urle, să o facă de râs în fața tuturor, dar nu putea. Nu pentru că ar fi fost paralizat, ci pentru că era încă prins în propria capcană, în propriul joc. Iar adevărul era acum atât de limpede, încât îl durea până în măduva oaselor: Crina nu îl iubise niciodată. Îl iubise doar pentru ceea ce reprezenta — un bărbat puternic, influent, bogat.

Când s-au întors acasă, ea și-a luat o sticlă de vin și s-a închis în dressing, ignorând complet privirea lui. Maria a apărut câteva minute mai târziu, cu o cană de ceai cald în mâini și un fular de lână peste umeri. N-a spus nimic, dar ochii ei blânzi l-au întrebat tot ce trebuia.

— A fost o seară grea, nu-i așa? a spus ea, așezând ceaiul pe măsuța din fața lui.

Andrei și-a plecat capul și a oftat.

— Nu mai e nicio îndoială, Maria. Niciuna. Asta a fost ultima dovadă. Am fost un prost.

Maria i-a atins mâna cu grijă, ca și cum ar fi atins un copil bolnav de suflet.

— Nu ești prost, domnule Andrei. Doar… ai avut încredere. Și asta nu e o vină. E o dovadă de curaj.

A fost pentru prima oară când el a simțit o mângâiere sinceră, fără așteptări, fără interese. Doar o atingere caldă, omenească. Și atunci, în liniștea grea a casei, s-a produs o fisură în armura pe care o purtase atâția ani.

În zilele ce au urmat, Andrei a început să petreacă tot mai mult timp cu Maria. Discuțiile lor au devenit din ce în ce mai adânci. Ea îi povestea despre copilăria la țară, despre bunica ei care o învățase să coasă și să facă pâine în cuptor de lut, despre iernile grele din Maramureș și despre simplitatea unei vieți trăite cu sufletul curat.

Iar el? El i-a vorbit pentru prima dată despre copilăria lui fără tată, despre lupta cu sărăcia, despre primele calculatoare pe care le repara prin vecini doar ca să strângă bani de liceu. Maria nu-l privea niciodată cu milă, ci cu respect. Și acel respect i se părea mai valoros decât orice trofeu de business pe care îl câștigase vreodată.

Într-o dimineață, după ce Crina a plecat devreme la „o ședință foto” în Poiana Brașov, Andrei i-a spus Mariei adevărul. Că nu e paralizat. Că totul a fost o înscenare.

Maria l-a privit uimită, dar nu a fugit. Nu l-a condamnat. A oftat adânc și a spus doar atât:

— Acum înțeleg. Dar știi ce e ciudat? Eu te-am simțit adevărat, chiar și când te prefăceai. Nu mi-a păsat dacă ești în scaun sau pe picioare. Omul contează. Și tu ești un om bun. Un om rănit, dar bun.

Cuvintele ei l-au tulburat mai mult decât orice insultă rostită de Crina vreodată. Era pentru prima dată când se simțea văzut cu adevărat.

Două zile mai târziu, Andrei a convocat o conferință de presă. Îmbrăcat simplu, fără haine de firmă, fără machiajul strălucirii false, a urcat pe scenă sprijinindu-se de baston — nu pentru că avea nevoie, ci ca simbol al unui drum dificil. A recunoscut public că a simulat paralizia pentru a înțelege cine sunt oamenii din jurul lui. A spus adevărul, fără scuze teatrale, dar cu o sinceritate care i-a emoționat pe mulți.

Crina, prezentă în sală, a izbucnit în reproșuri și acuzații: „Cum ai putut să-mi faci asta?! M-ai umilit în fața tuturor!” Dar Andrei nu a mai reacționat. A înțeles în acel moment că zgomotul lumii nu mai are putere asupra lui.

După eveniment, Maria l-a așteptat în spate, cu o sacoșă de pânză în mână.

— Ți-am adus plăcinta cu mere. Cea pe care ai zis că seamănă cu cea din copilărie.

Andrei a zâmbit. Nu mai avea nevoie de altceva.

Timpul a trecut, iar Crina a dispărut din peisaj la fel de repede cum apăruse. A încercat să-și recupereze faima prin interviuri lacrimogene și reality show-uri, dar publicul nu mai era același. Mulți o vedeau acum așa cum era cu adevărat.

Andrei, în schimb, și-a luat un an sabatic. A renunțat la ședințele de consiliu, la avioanele private și la cursele de mașini. S-a mutat temporar într-o casă modestă din Apuseni, unde Maria avea rude. Au început împreună o mică afacere cu produse tradiționale — miere, dulcețuri, siropuri de casă. Nu pentru profit, ci pentru suflet.

Într-o seară de vară, pe o bancă veche din curtea casei, sub un cer plin de stele, Andrei a luat mâna Mariei și i-a spus:

— Știi, într-un mod ciudat, toată durerea prin care am trecut a fost necesară. Dacă nu mă prefăceam paralizat, poate nu te-aș fi cunoscut niciodată cu adevărat. Și nici pe mine.

Maria a zâmbit, cu acea lumină caldă în ochi care nu se învață, ci se simte.

— Câteodată, Dumnezeu îți dă o palmă ca să te întoarcă spre drumul cel bun. Tu ai ales să-l vezi.

În ziua în care s-au căsătorit, în biserica de lemn din sat, nu au fost vedete, camere de filmat sau discursuri pompoase. Doar oameni simpli, care aplaudau o poveste adevărată. Andrei a mers pe picioarele lui spre altar, dar inima i-a fost mai ușoară ca niciodată. Pentru că de data asta, iubirea nu venea pentru avere, nu pentru imagine, nu pentru prestanță.

Ci venea pentru cine era el cu adevărat. Iar în brațele Mariei, acolo unde nici nu visase că va găsi dragostea — a găsit tot ce căutase o viață întreagă.