Lumea i s-a prăbușit. Simțea cum aerul dispare. S-a întors încet spre ea, palid, cu gura uscată, incapabil să rostească un cuvânt. Ea îl privea în tăcere. În ochii ei nu era nicio surpriză. Doar un adevăr dureros care a așteptat prea mult să iasă la lumină.

— E al meu? a șoptit, mai mult pentru el decât pentru ea.

Ea nu a răspuns imediat. Și-a coborât privirea către paharul pe care încă îl ținea în mână, ca și cum în acel obiect găsea mai multă liniște decât în omul care stătea în fața ei.

— Nu ți-am cerut niciodată nimic, i-a spus, în sfârșit. Și nici nu am de gând să o fac acum.

Dar el deja nu mai auzea. În capul lui, un singur gând se învârtea cu furie: cum? Cum a fost posibil să nu știe? Cum de ea a păstrat tăcerea atâția ani?

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai ales să mă ții departe?

— Pentru că atunci când ai plecat, ai făcut-o definitiv. Ai rupt tot. Nu ai lăsat loc pentru întoarcere. Nici pentru întrebări. Nici pentru un „dacă”.

Se ridică în picioare și începu să meargă prin cameră, agitat, cu mâinile în păr. Părea că nu mai recunoaște nici lumea, nici viața, nici pe el.

— Vreau să-l văd. Acum.

— Doarme. E târziu. Are grădiniță mâine.

Tonul ei era calm, de o tărie care îl făcea și mai nervos. El, omul obișnuit să comande, să controleze, să dețină totul — acum nu putea face nimic. Nu putea striga. Nu putea fugi. Era prins.

— Știe de mine?

— Știe că tatăl lui e departe. Atât.

— Îl cheamă…?

— David, a spus ea, simplu.

Un fior i-a trecut prin spate. Era numele pe care și-l dorise întotdeauna pentru un fiu, dar n-apucase niciodată să-l rostească cu rost.

— L-am visat, știi? În noaptea în care m-am hotărât să vin. L-am visat alergând printr-un câmp, râzând. M-am trezit și… am știut că trebuie să vin aici.

Ea l-a privit lung, dar nu a zis nimic.

— Vreau să-l cunosc. Vreau să fiu parte din viața lui.

— Și crezi că poți da buzna după cinci ani și totul o să fie bine? Ai idee ce înseamnă să crești un copil singură? Cu salariu minim, cu nopți nedormite, cu griji? Ai idee prin ce am trecut?

— Nu, nu știu, a recunoscut el, rușinat. Dar vreau să învăț. Vreau să repar ce se mai poate.

Tăcerea s-a așternut din nou, grea, apăsătoare. Ea s-a ridicat, a mers până la bibliotecă și a luat o agendă. I-a întins-o.

— E viața lui până acum. Poze, desene, primele cuvinte. N-am vrut să uit. Nici să-l las să crească fără măcar o parte din poveste.

A deschis agenda cu mâinile tremurânde. Pe prima pagină era o fotografie: un bebeluș înfășat, ochii mari, identici cu ai lui. Alături, o dată: 12 martie 2020. Data care îi schimba viața.

— L-am dus la grădiniță singură. L-am vaccinat singură. I-am citit povești și i-am învățat mersul pe bicicletă. A căzut, a plâns, l-am ridicat. Totul… singură. Și a meritat fiecare clipă.

— Dar eu? Eu unde am fost? Cum de n-am simțit nimic?

— Ai simțit. Dar ai ales să ignori.

— Vreau să schimb tot. Vreau să-i fiu tată. Vreau să-ți fiu sprijin. Dacă mai e posibil.

Ea l-a privit în ochi, pentru prima oară fără armură. O fisură, mică, dar vizibilă, se formase în zidul pe care îl ridicase în jurul inimii ei.

— Nu poți șterge trecutul. Dar poate… dacă vei fi sincer… copilul nostru o să decidă singur.

În clipa aceea, din spate, o ușă s-a deschis încet. Un băiețel cu părul ciufulit și pijamale albastre a apărut în prag, frecându-se la ochi.

— Mami? Cine e nenea?

Timpul s-a oprit.

Ea s-a ridicat, s-a dus spre copil și l-a luat în brațe. S-a întors către el și i-a spus:

— David, el e… un prieten vechi. Ai vrea să-l cunoști?

Băiatul l-a privit curajos, cu o curiozitate pură.

— Ai mașină? a întrebat, dezarmant.

Milionarul a zâmbit printre lacrimi.

— Da, am una mare. Poate te plimb cu ea într-o zi.

— Bine, a zis David. Da’ doar dacă-mi iei înghețată.

Toți au râs. Râsul acela sincer, neașteptat, pe care îl au doar oamenii eliberați de poveri prea grele.

Ea i-a făcut semn să iasă pe hol. A închis ușa camerei și au rămas doar ei doi, din nou, față în față.

— Nu te grăbi, i-a spus. Nu încerca să compensezi ani în câteva zile. David e un copil bun. Dar are nevoie de stabilitate, nu de promisiuni.

— Vreau să încep de la zero. Nu cu tine, nu încă… dar cu el. Să fiu acolo. Să mă cunoască.

Ea a încuviințat din cap.

— Poți veni mâine, la ora patru. Îl iau de la grădiniță și mergem în parc. Îi plac leagănele.

— Voi fi acolo. La patru fix.

Și pentru prima dată după mult timp, vocea lui nu mai purta aroganță, ci recunoștință.

Când a ieșit din casă, noaptea îl îmbrățișa cu aceeași răceală, dar inima lui era diferită. Nu mai era doar un milionar cu regrete. Era un bărbat care învățase cât de scump costă absența — și cât de neprețuită este a doua șansă.

A urcat în mașină și a rămas câteva clipe cu mâinile pe volan, privind cerul.

Poate că nu totul era pierdut.

Poate că unele drumuri, chiar dacă ocolitoare, duc exact acolo unde trebuie.

Iar în inima lui, pentru prima dată după mult timp, răsărea o speranță adevărată.