Ochii lui Dani s-au mărit. Nu o mai văzuse pe Olivia de la divorț și cu atât mai puțin așa—radiind, stăpână pe sine și mamă a patru copii.

Olivia rămâne dreaptă, cu spatele perfect drept și capul sus, în mijlocul acelei săli pline de oameni care, cu doar un an în urmă, o compatimiseau pe la colțuri.

Acum o priveau cu uimire, poate chiar cu invidie. Rochia ei lungă, de un albastru regal, părea croită nu pentru o nuntă, ci pentru o încoronare. Lângă ea, cei patru copii, cu fețele lor luminoase și haine asortate, completau tabloul unei femei care și-a învins soarta. Nici urmă de tristețe. Nici un pas ezitant. Doar demnitate pură.

Dani rămâne cu gura ușor întredeschisă, ținându-se de brațul Ruxandrei, care, pentru prima dată în viața ei, pare lipsită de cuvinte. Nici măcar zâmbetul fals, antrenat în fața oglinzii, nu mai funcționează.

Olivia pășește cu grație, în timp ce lumea se dă la o parte din calea ei. Se așază la masa unde fusese trecută cu o săptămână în urmă din milă, lângă mătușa Filofteia, o bătrână care nu suportă femeile „părăsite”, dar care, acum, își schimbă instantaneu opinia.

La microfon, DJ-ul, ușor încurcat, încearcă să salveze momentul cu o glumă forțată:
— Ei bine, dragii noștri, iată că mirii au invitați care știu să facă intrări spectaculoase!

Dar nimeni nu râde. Privirile încă sunt lipite de Olivia.

Un chelner tânăr se apropie de masa ei.
— Sărut mâna, doamnă. Felicitări… pentru tot. Aveți niște copii minunați.

— Mulțumesc, răspunde ea zâmbind cald. Ne descurcăm împreună.

Copiii își iau sucurile, privesc curioși decorul, iar băiatul cel mare, Andrei, o întreabă în șoaptă:
— Mami, ăsta e omul care te-a făcut să plângi?

Olivia îl privește în ochi.
— Da, puiule. Dar acum nu mai plâng. Acum zâmbesc. Și tu ești unul dintre motive.

La câteva mese distanță, Ruxandra se clatină ușor pe tocuri, iar buchetul alb din mâna ei pare prea greu.
— Dani, cum naiba are patru copii? Nici n-a fost însărcinată…

— Nu știu, răspunde el cu voce joasă. Poate a adoptat… Sau a făcut inseminare… sau… Dumnezeu știe.

— Și de ce a venit aici? A vrut să ne umilească?

Dani înghite în sec.
— Sau să ne arate că s-a vindecat. Și că ne-a depășit.

În acel moment, preotul își face apariția pentru cununia religioasă. Toată lumea se ridică. Olivia se ridică și ea, cu grație, îndemnând copiii să facă liniște. Slujba decurge normal, dar un aer tensionat plutește peste toți. Când vine momentul jurămintelor, Dani se uită, fără să vrea, către Olivia. Dar ea nu îl mai privește. Îi șoptește ceva lui Andrei și-i mângâie pe toți pe creștet.

La finalul ceremoniei, în timpul dansului mirilor, Olivia se ridică și se îndreaptă către ieșire. Își ia copiii de mână, dar nu înainte de a se întoarce spre miri. Se oprește în fața lor. Sala reduce din muzică instinctiv.

— Dani, Ruxandra, vă doresc să fiți fericiți. Cu adevărat. Să nu uitați niciodată că fericirea reală nu vine din a distruge pe altcineva, ci din a construi ceva autentic. Eu mi-am găsit liniștea. Și… am și eu ceva să vă spun.

Tăcere. Toți ciulesc urechile.

— Poate vă întrebați cum de am patru copii și când s-a întâmplat. Ei bine, i-am născut cu greu. Singură. După ce am rămas însărcinată, la scurt timp după ce tu, Dani, ai plecat. Nu ți-am spus pentru că… sincer, n-ai meritat. Am crescut cvadrupleții fără ajutorul tău, fără pensie alimentară, fără măcar o întrebare dacă sunt bine. Dar sunt. Și eu sunt. Mult mai bine decât atunci când eram cu tine.

Ruxandra îngăimă:
— Deci… sunt ai lui Dani?

— Da, răspunde Olivia simplu. Sunt copiii tăi, Dani. Ai patru copii. Dar nu te panica. Nu vreau nimic de la tine. Nici bani, nici timp, nici scuze. Sunt doar aici ca să știi adevărul. Ca să nu trăiești o minciună începând cu prima zi a noii tale căsnicii.

Un murmur se rostogolește prin sală. Dani e palid. Ruxandra pare că-și pierde echilibrul. Olivia se întoarce și pleacă, cu cei patru copii ținându-se de mâna ei. Ușa se închide ușor în urma lor, ca o cortină după o piesă memorabilă.

Pe drum spre casă, în mașină, Andrei întreabă din nou:
— Mami, de ce i-ai spus acum?

Olivia zâmbește.
— Pentru că am vrut să termin cu trecutul. Pentru că astăzi a fost despre adevăr. Și pentru că… fiecare are dreptul să știe că a lăsat în urmă ceva mai important decât și-a imaginat vreodată.

Ajunși acasă, copiii se grăbesc să se schimbe și să se joace în curte. Olivia stă câteva clipe pe prispa casei, privind cerul senin. O sună mama ei.

— Ai fost la nuntă?

— Am fost.

— Ai făcut scandal?

— Nu, mamă. Am făcut pace. Cu mine însămi. Cu trecutul. Cu tot.

La câteva zile distanță, o scrisoare ajunge în cutia ei poștală. E de la Dani. Deschide plicul cu inima strânsă. Citește în tăcere:

„Olivia,

Nu știu dacă vei citi asta până la capăt, dar simt că trebuie să-ți scriu. Aș fi vrut să spun că regret, dar cuvintele nu pot repara nimic. Am fost un laș. Nu m-am ridicat niciodată la nivelul tău.

Când te-am văzut la nuntă… am înțeles cât de mult am pierdut. Cât de mult valorezi tu. Cât de norocos am fost și cât de prost am fost să nu văd.

Mulțumesc că mi-ai spus despre copii. Nu o meritam, dar îți sunt recunoscător. Nu îți cer nimic. Dar dacă într-o zi copiii vor dori să mă cunoască, voi fi aici. Dacă nu, voi înțelege.

Să fii fericită, așa cum meriți.

Dani.”

Olivia pliază hârtia și o așază într-un sertar. Nu din nostalgie. Ci pentru că e o etapă închisă. Un capitol în care ea a învins.

Și, în timp ce soarele apune, în curtea casei unde se aud hohotele de râs ale copiilor, Olivia știe că viața ei abia acum a început. Că nu e definită de o trădare, ci de puterea de a merge mai departe. Și de dragostea infinită pentru cele patru minuni care aleargă spre ea, strigând:
— Mami, vino să te joci cu noi!

Ea se ridică și fuge spre ei, râzând cu toată inima. Pentru că nimic nu e mai prețios decât o femeie care a suferit, a renăscut și a ales… să trăiască.