A fugit nebunește, cu halatul fluturându-i în spate și cu pașii răsunând pe gresia rece. Cunoștea bine spitalul — plătise destule sponsorizări pentru a avea acces la toate colțurile lui.

Dar acum, fiecare colț părea că se închide în jurul lui ca o capcană. Andrei coborî două etaje pe scări, trântind uși și sperând că agitația îl va acoperi. Voia să ajungă la parcarea subterană, unde un BMW negru cu geamuri fumurii îl aștepta cu motorul pornit. La volan, Bianca, cu ochii măriți de panică, urmărea ecranul telefonului. Văzuse și ea transmisiunea din spital. Planul lor perfect se prăbușea în timp real.

— Grăbește-te, Andrei! A strigat ea când l-a văzut apărând în fugă. Ce naiba s-a întâmplat?!

— Cameră de supraveghere… au văzut tot. Judecătorul… a văzut tot!

— Doamne! Și-acum ce facem?

— Fugim. Ieșim din țară. Acum. Ai pașapoartele?

Bianca scoase din torpedou un plic galben cu documente. Andrei îl smulse și sări în mașină. Au ieșit în trombă din parcare, cu roțile scârțâind pe asfaltul umed. Dar nu știau că totul se complicase deja mult mai mult.

La etajul patru, în salonul 214, echipa medicală lupta cu secundele. Irina fusese resuscitată. Un medic rezident, rapid și intuitiv, văzuse tubul tăiat și îl înlocuise într-o mișcare de rutină care avea acum consecințe uriașe. Irina respira. Slab, dar respira. Fătul era încă în viață, însă șocul fusese uriaș. Medicii hotărâră de urgență să o transfere în sala de operație pentru cezariană, în speranța de a salva copilul, dacă mama nu avea să reziste.

Judecătorul Traian Munteanu, cu fața lividă, dar cu inima clocotind de furie, era deja în biroul directorului spitalului. Poliția fusese anunțată. În câteva minute, o echipă de intervenție se mobiliza, punând la dispoziție toate imaginile, toate înregistrările, totul pentru a-i da judecătorului ceea ce cerea: capul lui Andrei Hăilă pe tavă. Nu era doar un atac. Era o tentativă de omor cu premeditare. Și victima era însăși fiica lui.

Între timp, Andrei gonea pe autostradă, în direcția Giurgiu. Planul era să treacă granița în Bulgaria pe un drum secundar, acolo unde avuseseră anterior contacte. Banii lui încă deschideau uși. Însă nicio sumă nu putea cumpăra acum liniștea.

— Trebuia s-o facem altfel. A fost o prostie, Andrei, șopti Bianca, strângând încheietura centurii de siguranță.

— Tu ai fost de acord! Ai zis că nu mai putem aștepta!

— Da, dar să omori o femeie însărcinată?! Ce e în capul tău?!

— Taci din gură! Acum nu mai contează! Dacă reușim să ieșim din țară, totul se va calma. Avocații mei vor învârti totul. Spitalul va da vina pe o eroare medicală. Camera de supraveghere? Se poate contesta.

Bianca tăcu. Nu mai era sigură de nimic. Nici măcar de el. Și nici el nu mai era sigură că fata aceea pe care o cunoscuse în PR mai avea inimă pentru ceva altceva decât ambiție.

La spital, Irina a fost adusă pe masa de operație. Sub lumina rece a lămpilor chirurgicale, echipa de ginecologi s-a mișcat ca într-o luptă contracronometru. O viață de mamă, o viață de copil, toate stăteau în mâinile lor. După 47 de minute tensionate, un scâncet slab, dar clar, s-a auzit. Un băiețel, firav, dar viu, a fost ridicat în mâinile unei asistente care a izbucnit în lacrimi.

— Trăiește! Trăiește!

Irina, însă, nu s-a trezit. Inima îi bătea, dar inconștiența se adâncise. Medicii i-au indus comă controlată pentru a-i proteja creierul. Traian, cu nepotul în brațe, simțea că lumea i se prăbușea și renăștea în același timp. Avea acum o altă misiune. Și nu mai era doar despre dreptate. Era despre răzbunare.

Andrei și Bianca ajunseră aproape de punctul de frontieră, când luminile albastre ale poliției române le blocară calea din ambele sensuri. Helicioptere survolau zona, iar prin portavoce se auzea:

— Andrei Hăilă! Ieșiți cu mâinile ridicate! Mașina este înconjurată!

— Nu… nu… e imposibil, murmură Andrei.

Bianca se uită la el și, într-o clipă de panică, deschise portiera și fugi în câmp, dar un agent o trânti imediat la pământ. Andrei ridică mâinile, încercând să-și păstreze calmul.

— Nu am făcut nimic. A fost o greșeală! Nu am vrut…

— Avocații tăi nu pot șterge ceea ce e deja înregistrat în zece locuri, băiete, îi spuse rece un polițist în civil. Ești terminat.

Câteva ore mai târziu, în secția de arest preventiv a Capitalei, Andrei stătea pe o bancă, privind în gol. Bianca era într-o celulă separată. Nici măcar nu voia să-l vadă. În timpul interogatoriilor, începuse deja să vorbească. Detalii. Planul. Motivele. Totul.

Judecătorul Traian privea din spatele unei geamuri securizate. Nu putea lua parte la procesul penal, dar putea veghea. Și asta avea de gând să facă. În fiecare zi. Până când Andrei avea să fie condamnat pentru tentativa de omor calificat. Și complicitate cu premeditare.

După o săptămână, Irina s-a trezit. Slabă, speriată, dar vie. Prima întrebare pe care a rostit-o a fost:

— Copilul?

Traian era lângă ea. Cu lacrimi în ochi, i-a pus bebelușul în brațe.

— E bine, Irina. Ai fost mai puternică decât am crezut cu toții.

Timpul a trecut, iar procesul a devenit subiect de presă națională. Andrei Hăilă, milionarul corupt cu afaceri în tot Bucureștiul, era acum imaginea trădării și a cruzimii. Procesul a durat trei luni. Dovezile erau clare. Înregistrări, mărturii, probe video. Bianca, în schimbul unei pedepse reduse, a cooperat complet.

Verdictul a venit într-o zi ploioasă de toamnă. Judecătorul care a pronunțat sentința a fost coleg de facultate cu Traian. Cu vocea calmă, dar fermă, a spus:

— Andrei Hăilă, ești condamnat la 25 de ani de închisoare pentru tentativă de omor calificat, cu premeditare și circumstanțe agravante.

Un murmur a cuprins sala. Andrei a închis ochii. Totul se terminase.

Irina, cu fiul în brațe, a ieșit din tribunal cu capul sus. Nu mai era doar o victimă. Era o mamă. O supraviețuitoare. Iar în fața ei, un nou drum începea. Un drum fără minciuni, fără umbre, dar plin de lumină.

Și undeva, în biroul lui din București, judecătorul Traian își puse roba la loc și zâmbi pentru prima dată după multă vreme. Dreptatea nu a fost niciodată oarbă. Doar aștepta momentul potrivit să lovească.