Când preotul i-a invitat să-și rostească jurămintele, Andreea a tras adânc aer în piept. În loc să declare dragoste veșnică, a scos din buchet un mic dispozitiv—un reportofon. Și, cu o voce calmă, a apăsat pe butonul de redare. În liniștea bisericii, vocea lui Radu s-a auzit clar: „Nunta asta e biletul meu către averea familiei ei. N-o să afle niciodată.”

Timpul s-a oprit. Ca într-un vis distorsionat, în care realitatea pare ireală, în care nimeni nu înțelege dacă e martor la o dramă sau la o piesă de teatru. Oaspeții au încremenit. Capetele s-au întors dintr-odată către mire, iar fețele celor din primele rânduri au căpătat o paloare aproape cadaverică. Preotul a făcut un pas înapoi, încurcat, cu gura întredeschisă, neștiind dacă să continue sau să oprească totul.

Radu a rămas împietrit, cu zâmbetul înghețat pe față, apoi și-a îndreptat încet privirea spre Andreea. În ochii lui se citea panica pură, ca la un animal prins în capcană. A încercat să spună ceva, dar Andreea i-a ridicat o mână, cerând tăcere.

— Cred că toți cei prezenți merită să știe adevărul, a spus ea, cu o voce fermă, dar lipsită de orice urmă de isterie. Astăzi nu va fi o nuntă. Astăzi va fi o lecție. Una despre trădare, lăcomie și demnitate.

Și-a întors ușor capul spre părinții ei, care o priveau uluiți din primul rând. Mama ei își ducea mâna la gură, încercând să-și oprească lacrimile, iar tatăl… tatăl fierbea. Pumnul îi era încleștat, iar ochii fixau pe Radu cu o ură mocnită, grea.

Andreea a continuat, ținând reportofonul în mână, ca pe o armă:

— M-am întrebat dacă să fug. Să dispar și să mă feresc de rușine. Dar apoi m-am gândit: de ce să mă rușinez eu, când el e cel care a mințit, care a jucat teatru, care și-a bătut joc de o întreagă familie?

Un murmur s-a stârnit printre invitați. Mătușa ei din partea mamei, o femeie aprigă din Botoșani, s-a ridicat și a strigat:

— Să-i fie rușine! Cum a putut?! În halul ăsta?

Dar Andreea n-a părăsit altarul. A rămas acolo, dreaptă, ca o regină care dă o sentință.

— Am ales să vin totuși aici. Să-l privesc în ochi. Pentru că eu știu cine sunt. Și știu ce merit. Iar el… el nu merită nici măcar să-mi atingă rochia.

A făcut un pas în față și l-a privit pe Radu, care între timp transpirase abundent și încerca să scoată cuvinte:

— Andreea, stai… nu înțelegi… e o greșeală…

— Da, Radu, e o greșeală. Dar nu a mea.

Apoi și-a dat jos voalul și l-a aruncat pe jos. Buchetul l-a lăsat încet pe treptele altarului, ca o ultimă ofrandă încheiată. S-a întors cu spatele la el și a coborât, cu pași demni, printre bănci, în timp ce oamenii se dădeau la o parte din calea ei. Era o mireasă fără mire, dar cu capul sus, iar asta o făcea mai puternică decât toate miresele care au spus vreodată „da” cu lacrimi false în ochi.

În spatele ei, Radu a încercat să o urmeze.

— Andreea, te rog! Putem vorbi! Nu e ce crezi!

Dar tatăl ei s-a ridicat brusc și i-a blocat drumul.

— N-ai ce vorbi cu fiica mea. Ieși afară din biserică, cât încă îți mai poți păstra fața întreagă.

Un alt val de murmur s-a ridicat din biserică. Câțiva bărbați din familie s-au ridicat instinctiv în picioare, gata să intervină, dar Andreea i-a făcut semn tatălui ei să se liniștească.

— Nu merită nici măcar ura noastră, i-a spus ea cu voce joasă. Nu azi.

A ieșit pe treptele bisericii și a inspirat adânc. Aerul rece i-a pătruns în plămâni și, pentru prima dată în ultimele ore, a simțit o urmă de eliberare. Oamenii au ieșit în urma ei, unii stânjeniți, alții impresionați de curajul ei. Domnișoarele de onoare s-au apropiat și au întrebat-o dacă vrea să meargă acasă, dar Andreea a clătinat din cap.

— Nu. Mergem la restaurant. Să bem un pahar. Să mâncăm. Să dansăm, dacă avem chef. Nu o să-mi plâng de milă. O să trăiesc. Astăzi, în loc să fie nunta mea cu un mincinos, va fi o petrecere pentru libertatea mea.

Și a fost. A fost o petrecere cu râsete, cu toasturi pentru curaj, cu dansuri între prieteni care o admirau sincer. Bucătarul, inițial încurcat de situație, a întrebat dacă să mai scoată tortul. Iar Andreea a spus:

— Scoate-l. E pentru mine. Eu merit sărbătorită.

A doua zi, toată lumea vorbea doar despre „nunta care nu a fost”. Unele rude mai conservatoare bombăneau despre „ce rușine” și „ce păcat”, dar majoritatea invitaților, mai ales cei tineri, povesteau cu admirație despre cum Andreea a transformat o trădare într-un act de demnitate.

Câteva săptămâni mai târziu, un ziar local a publicat un editorial cu titlul: „Mireasa care a spus NU și a devenit eroină locală”. Reporterul fusese invitat la nuntă ca prieten al unei verișoare și rămăsese impresionat de tăria de caracter a Andreei. Articolul s-a viralizat, iar comentariile curgeau cu mesaje de sprijin: „Respect!”, „Ai făcut ceea ce multe nu au curajul să facă!”, „Femeie puternică!”

Între timp, Radu dispăruse din oraș. Afacerile lui începuseră să se prăbușească, după ce unii parteneri l-au considerat neserios și lipsit de caracter. Tatăl Andreei, cu sprijinul unor cunoscuți influenți, a făcut în așa fel încât nici în alte orașe Radu să nu mai poată profita de naivitatea altor femei sau de averile altor familii.

Andreea, în schimb, și-a reluat viața pas cu pas. A vândut rochia de mireasă la licitație, iar banii i-a donat unui centru de femei abuzate. Și-a schimbat look-ul, și-a reluat munca într-o firmă de arhitectură și a început să călătorească. Să vadă lumea. Să-și descopere puterea și bucuria de a fi singură, dar liberă.

Peste un an, în timp ce se plimba prin Brașov într-o zi de iarnă, a întâlnit un bărbat care o recunoscuse de pe internet. I-a zâmbit și i-a spus:

— Povestea ta m-a făcut să-mi părăsesc și eu logodnica. Era exact ca Radu. N-am avut curaj, până n-am citit despre tine. Mulțumesc.

Andreea i-a zâmbit înapoi. Nu știa dacă îl va mai revedea vreodată, dar nici nu conta. Era dovada vie că dintr-o zi care trebuia să fie un coșmar s-a născut o lecție pentru alții. Și asta, într-un fel, era mai valoros decât orice nuntă.

Astăzi, când se uită înapoi, Andreea nu simte durere. Ci mândrie. Pentru că a învățat că uneori, cea mai importantă promisiune nu e cea făcută la altar, ci cea pe care o faci în oglindă, în fața propriei conștiințe: „Nu o să mă las călcată în picioare. Oricât de frumoasă ar fi rochia.”