Când preotul îi invită să-și rostească jurămintele, Ana trage adânc aer în piept. În loc să promită iubire veșnică, scoate din buchet un mic dispozitiv — un reportofon.

Cu o voce fermă, apasă pe „play”.

Vocea lui Andrei răsună în toată biserica:

„Căsătoria asta e biletul meu spre banii familiei ei. N-o să afle niciodată.”

Pentru o clipă, în biserică s-a lăsat o liniște mormântală. Se auzea doar ecoul vocii înregistrate, repetând cuvintele reci și cinice ale lui Andrei. O bătrână din primul rând a dus mâna la gură. Un copil a întrebat în șoaptă ce se întâmplă. Preotul a rămas cu ochii mari, înmărmurit, iar nașii s-au privit derutați. Dar cel mai interesant a fost chipul mirelui.

Zâmbetul lui Andrei s-a transformat instant într-o grimasă de șoc. A încercat să râdă, să pară că e o glumă, dar vocea i s-a frânt în piept.

— Ana… ce naiba faci?

Ana a lăsat buchetul să-i cadă la picioare, a dat jos voalul și l-a privit direct în ochi. Glasul ei era clar, puternic, demn.

— Fac exact ce trebuie făcut când cineva ca tine se joacă cu viața altuia. Te dau de gol. În fața familiei mele. În fața prietenilor mei. În fața lui Dumnezeu.

Andrei a făcut un pas spre ea, dar doi veri ai Anei, care fuseseră deja alertați de gesturile și expresia ei dinainte de slujbă, s-au apropiat și l-au oprit din mișcare.

— Ana, te rog! N-a fost… nu e ceea ce crezi…

— Nu, Andrei, e exact ceea ce am auzit. Și toți de aici au auzit la fel. Ai vrut să mă folosești. Ai râs de mine împreună cu prietenul tău de carton. Te credeai deștept, dar ai subestimat femeia pe care ai încercat să o păcălești.

Lacrimi i se adunaseră în colțul ochilor, dar nu mai era durere. Nu mai era umilință. Era forță. Era eliberare. Invitații începuseră să murmure, să se ridice. Mama Anei și-a dus mâna la piept, cu o expresie de uimire amestecată cu mândrie. Tatăl ei, un bărbat sever, s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de altar.

— Să știi că dacă nu făceai tu asta, o făceam eu, i-a spus Andrei cu voce joasă. Dar privirea lui dădea de gol panica. Nu se așteptase niciodată la un asemenea scenariu.

Ana l-a privit cu dispreț.

— Și dacă mai încerci vreodată să te apropii de familia mea sau de afacerile ei, să știi că înregistrarea aceea e doar una din multe. M-am asigurat că am copii în mai multe locuri. Și că avocatul meu are totul pregătit.

În acel moment, o domnișoară de onoare s-a apropiat de ea cu grijă, oferindu-i o batistă. Ana a zâmbit și a luat-o, mulțumindu-i din priviri. Apoi s-a întors către preot.

— Părinte, îmi pare rău că v-am adus într-o astfel de situație. Știu că biserica e un loc sfânt și că jurămintele ar trebui să fie sfinte. Tocmai de aceea, nu le pot rosti în fața unui om care le-ar fi batjocorit.

Preotul a încuviințat tăcut, emoționat. Apoi Ana s-a întors către invitați.

— Vă mulțumesc tuturor că ați venit. Îmi pare rău că nu veți asista la o nuntă, dar dacă vreți, vă invit în continuare la restaurant. Eu tot o să dansez azi. Nu de bucuria unei căsnicii false, ci de libertatea pe care mi-am recâștigat-o.

Un murmur de aprobare s-a stârnit în rândul invitaților. Cineva a aplaudat. Apoi altcineva. Și în scurt timp, întreaga biserică răsuna de aplauze. Nu pentru spectacolul unui scandal, ci pentru curajul unei femei care a ales să nu-și plece capul.

Andrei, roșu la față și cu obrajii palizi de furie, a coborât nervos de pe treptele altarului și a ieșit val-vârtej din biserică, în timp ce paparazzii locali deja își pregăteau camerele. Povestea era prea bună pentru a fi ignorată.

La restaurant, Ana a intrat în aplauze. Rochia ei albă părea să strălucească și mai tare sub luminile calde ale sălii. Nu mai era o mireasă, ci o regină care își recucerise propriul destin. Muzica a început să cânte, iar Ana a invitat primul partener la dans: pe tatăl ei.

— Tata, îți mai amintești când îmi spuneai că niciun bărbat nu merită lacrimile unei femei?

— Îmi amintesc, draga mea. Și azi ai dovedit că ai sângele meu în tine.

Au dansat strâns, iar invitații s-au alăturat curând pe ringul de dans. Atmosfera, deși neașteptată, era plină de energie și susținere. Nu era o nuntă, dar era o celebrare a curajului, a sincerității și a puterii de a spune „nu” atunci când alții ar fi ales să tacă.

Mai târziu, în timp ce stătea singură pe terasa restaurantului, cu un pahar de șampanie în mână, Ana privea orașul luminat. O briză ușoară îi ridica voalul rămas prins în coc. Gândurile îi fugeau spre viitor, dar nu cu teamă. Ci cu speranță.

Apoi, un bărbat necunoscut s-a apropiat de ea. Era unul dintre invitați, un prieten al fratelui ei, avocat de profesie.

— Să știi că ai fost impresionantă azi. Rar mi-a fost dat să văd o femeie atât de demnă.

Ana a zâmbit ușor.

— Azi am învățat că dragostea adevărată începe cu iubirea de sine.

— Pot să te invit la un dans? Nu ca să te cuceresc, ci ca să onorez curajul tău.

Ana l-a privit câteva secunde, apoi a dat din cap. Au coborât împreună în sala de dans, iar lumea s-a dat ușor la o parte. Muzica s-a schimbat într-un vals domol, iar Ana, pentru prima oară în acea zi, s-a lăsat condusă.

Știa că povestea nu se termină aici. Dar, pentru prima dată, nu mai avea nevoie de un final de basm. Avea nevoie doar de adevăr, de pace și de un viitor construit pe demnitate. Iar acel pas, oricât de dureros fusese, fusese primul spre o viață nouă.

Pentru că uneori, cea mai frumoasă nuntă este cea pe care o anulezi înainte să-ți pierzi sufletul. Ana nu era o victimă. Era o supraviețuitoare. Și tot orașul știa asta acum.

Iar ea, privind în ochii bărbatului necunoscut, a știut un singur lucru: nu toți vin pentru averi. Unii vin pentru adevăr. Iar adevărul era tot ce avea nevoie de acum încolo.