M-am întors, am ieșit din cameră și am format un singur număr—telefonul care avea să pună capăt tuturor lucrurilor.

Telefonul a sunat o dată. De două ori. Apoi vocea calmă a verișoarei mele, Andreea, mi-a răspuns.

— Andreea, vino acum la pensiune. Adu-l și pe Alex. Spune-le și colegilor de la ProTV că am ceva mai tare decât orice emisiune de scandal pe care au difuzat-o vreodată.

A urmat o tăcere. Apoi:

— Ana… ești bine?

— Nu. Dar o să fiu. Doar vino.

Am închis. M-am întors către ai mei, care încă stăteau uimiți în fața ușii întredeschise, cu groaza pictată pe chip. Tanti Rodica era cea care a ieșit prima din transă. Și, cum o știam, cu vocea ei tăioasă ca lama:

— Ana, ce vrei să faci?

— Să-mi țin nunta, am spus. Cu toți invitații. Doar că fără mire. Și fără domnișoara de onoare. Dar cu un toast de neuitat.

În acel moment, am simțit cum adrenalina îmi invadează venele. Nu mai eram mireasa părăsită, ci femeia trădată care refuză să devină victimă. Și asta îmi dădea putere.

Am coborât în salonul de evenimente. Lumea deja murmurase despre întârziere. Prieteni, rude, colegi de serviciu — toți în rochii elegante și costume scumpe, uitându-se confuzi la ceasuri, între ei, apoi la mine. Și eu? Am pășit pe mocheta roșie ca o regină căzută dintr-o poveste cu trădare, dar încă stăpână pe regatul ei.

— Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc că sunteți aici, am început, cu voce tare și clară, chiar de pe micuța scenă unde trebuia să aibă loc dansul mirilor.

S-au întors zeci de capete. În spatele meu, mama încerca să nu plângă. Tata își strângea pumnii. Dani își mușca buza de jos. Tanti Rodica deja filma.

— Știți, ziua de azi trebuia să fie despre dragoste, despre promisiuni, despre un nou început. Și într-un fel… chiar este. Doar că nu cum îmi imaginam. Mirele meu, Marius, nu va mai veni. Și nici prietena mea cea mai bună, Petra.

Murmure. O femeie și-a dus mâna la gură. Un bărbat a șoptit ceva în șoc.

— I-am găsit împreună. În camera lui de hotel. În ipostaze… intime.

Pauză. Șoc. Un scaun s-a răsturnat.

— Dar nu vă cer să vă întristați pentru mine. Nu. Pentru că, vedeți voi, în timp ce lumea mea se prăbușea acolo sus, în camera 237, mi-am dat seama de un lucru: eu sunt întreagă. Eu sunt liberă. Și eu merit ceva mai bun decât minciuni învelite în voal alb.

Publicul era mut. Nici măcar muzica ambientală nu mai cânta. Iar în acel moment, am zâmbit.

— Așa că haideți să transformăm această nuntă eșuată într-o petrecere a sincerității. Să bem pentru adevăr, pentru curaj și pentru începuturi noi. Și dacă vreunul dintre voi are de gând să plece, vă înțeleg. Dar cei care rămân… haideți să dansăm!

O clipă, toți au rămas perplecși. Apoi, unchiul Emil, bărbatul cel mai haios din familie, a început să aplaude. Încet, dar hotărât. A fost ca un domino — aplauzele au început să se răspândească. Cineva a dat drumul la muzică. DJ-ul, inițial blocat, a început să pună piesa pe care o stabilisem pentru intrarea noastră. Am râs, ironic, și am făcut pirueta pe care o exersasem pentru dansul mirilor. Singură.

Până la urmă, dansul meu a fost cu mine însămi.

Seara a continuat surprinzător de bine. Oamenii s-au apropiat de mine, m-au îmbrățișat, m-au lăudat pentru curaj, ba chiar au spus că n-au mai fost niciodată la o „nuntă” atât de sinceră și plină de emoții reale. Prieteni vechi pe care nu-i mai văzusem de ani de zile m-au îmbrățișat cu lacrimi în ochi. Andreea a apărut cu echipa ei de filmare și, după ce le-am dat acordul, au înregistrat tot discursul. Până seara târziu, clipul a ajuns pe internet. Titlurile au explodat: „Mireasa trădată care a refuzat să se lase doborâtă”. „Nunta fără mire, dar cu suflet”.

Dar povestea nu se termină aici.

Două ore mai târziu, când lumea dansa deja de mama focului, în salon au apărut doi oameni care nu aveau ce să caute acolo.

Marius și Petra.

El cu cămașa încheiată greșit, cu părul ciufulit. Ea cu rochia trasă peste lenjeria nepotrivită, cu obrajii aprinși de rușine și furie.

— Ana, pot să vorbesc cu tine? a spus el, apropiindu-se.

Toată lumea a tăcut. Ca la teatru, când se schimbă actul.

M-am ridicat, m-am dus spre el cu pași egali, fără grabă. Lumea se dădea la o parte. Am simțit cum adrenalina se ridică din nou, dar am zâmbit calm.

— Marius, ai avut ceva important de spus? Ai preferat să o spui Petrei, în loc să mi-o spui mie. Acum ce vrei? Să o auzi și pe a mea?

— A fost o greșeală, nu știu cum s-a întâmplat…

— Nu știi? Lăsați-mă să vă ajut: o cameră de hotel, șampanie, haine aruncate, două corpuri goale. Sună mai degrabă a plan, nu a greșeală.

— Ana…

— Îți dau cinci secunde să pleci. Dacă nu, jur că pun filmarea în buclă pe ecranul mare.

Ochii lui s-au mărit. Petra a început să plângă. A încercat să spună ceva, dar am ridicat palma.

— Tu… nu-mi ești datoare cu explicații. Ți-ai spus tot ce aveai de spus când te-ai urcat în patul lui. Drum bun.

Au plecat. Nu știu unde. Nici nu mă interesează. În schimb, eu am rămas. Am stat acolo până la ultima piesă, am dansat, am râs, am plâns în brațele mamei când invitații s-au retras. Dar plânsul ăla a fost eliberator. Nu de durere. Ci de vindecare.

A doua zi, clipul cu discursul meu avea deja sute de mii de distribuiri. Mesaje din toată țara începeau să curgă pe conturile mele de social media. Oameni care mă felicitau, care-mi povesteau propriile lor trădări, care îmi spuneau că le-am dat curaj. Am fost invitată la emisiuni, am dat interviuri, dar am păstrat discreția. Am spus doar atât: „Am ales să nu mă las definită de o greșeală care nu era a mea.”

Două săptămâni mai târziu, am închis pagina nunții. Am deschis alta. „Regăsirea Anei”. Un blog. Scriam. Scriam despre iertare, despre furie, despre răni și refacere. Despre cum nu fiecare poveste de iubire trebuie să aibă un final cu nuntă. Ci doar un final cu adevăr.

Și, într-o zi, într-o librărie mică din Brașov, în timp ce răsfoiam o carte despre curajul feminin, un bărbat cu ochelari și cu o carte de Cioran în mână mi-a zâmbit. Am schimbat câteva vorbe. Apoi un ceai. Apoi o plimbare.

Nu, nu e o poveste cu „dragoste la prima vedere”. Dar e o poveste cu sinceritate de la prima replică. Și poate, cine știe, un alt început. De data asta, fără voaluri, fără minciuni, fără camere închise.

Ci cu uși larg deschise. Și suflet la fel.

Pentru că viața continuă. Iar eu? Eu aleg să trăiesc. Nu să plâng.

Și să scriu. Mai ales să scriu.