Pe măsură ce începea să-mi explice ce descoperise, o teamă rece m-a cuprins și m-a lăsat complet paralizată.

„Nu e vorba doar despre ei. E vorba despre cine i-a plătit, despre cine a orchestrat totul,” a continuat Andrei, în timp ce conducea cu mâinile strânse pe volan, atât de tare încât i se albeau încheieturile. „Mi-a trimis un mesaj un fost coleg de-al meu din poliție. Unul discret, scurt, dar clar: ‘Fugiți. Nu e ce pare.’”

Am simțit cum mi se ridică părul pe ceafă. M-am uitat înapoi, de parcă mașina noastră putea fi urmărită, de parcă fiecare secundă conta. „Andrei, nu mai suporta suspansul. Cine sunt oamenii ăștia? Ce legătură au cu mine?”

A oftat adânc. „Te-ai întrebat vreodată de ce primul tău soț a plecat atât de brusc? Fără explicații, fără adio, fără nimic? Și cum de, la câteva luni după, a murit într-un accident suspect?”

„Am încercat să nu-mi mai pun întrebări,” am zis, simțind cum inima mi se strânge.

„A fost ucis. Nu a fost un accident.”

Mi-am dus mâna la gură. „Ce spui?”

„Era implicat într-o investigație. Ajunsese prea aproape de niște oameni cu influență. Foarte sus. Politicieni, oameni de afaceri, foști securiști. Avea dovezi, dar n-a mai apucat să le trimită nimănui. Doar o parte… și partea aia a ajuns la mine. Azi.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. „Și ce legătură are cu nunta?”

Andrei a luat o curbă strânsă. „Ceremonia a fost plătită aproape integral de un sponsor anonim. Firma care a organizat totul, decorurile, florile — sunt paravan. Și bănuiesc că urmau să facă ceva în timpul nunții. Poate chiar să te ia pe tine. Sau pe fetiță. Sau pe amândouă.”

„Doamne Dumnezeule…” am șoptit, strângându-mi paltonul pe mine, tremurând.

Am tăcut o vreme. Doar zgomotul motorului și respirațiile noastre sacadate se mai auzeau. Ne îndepărtam de Sinaia, urcând spre o pensiune mică de munte, de care știa Andrei. Un loc unde nu ne putea găsi nimeni.

Ajunși acolo, Andrei a închis toate draperiile, a scos cartela telefonului și a verificat toate camerele. Era limpede că nu era doar paranoia. Se temea cu adevărat. M-a privit cu o tristețe grea.

„Trebuie să ieșim din țară. Să dispari pentru o vreme. Îți jur că n-am vrut să-ți stric nunta, dar era singura șansă să scăpăm.”

„Și tu?” am întrebat.

„Eu o să rămân. O să încerc să aflu mai multe. Am încă oameni de încredere în sistem, dar nu pot implica pe nimeni direct. Trebuie să-mi joc cartea singur.”

„Andrei, nu! Nu pot pleca fără tine.”

„Trebuie. Dacă ei vă iau urma, nu trebuie să mă aibă în preajmă. Eu sunt ținta. Tu ești doar cheia.”

„Cheia pentru ce?” l-am întrebat, cu o voce înfiorată.

„Pentru ceea ce a descoperit primul tău soț. Documentele, înregistrările — totul era ascuns într-un cont criptat pe care doar tu îl poți accesa. Numele tău era parola.”

Am simțit cum lumea mea se năruie, dar într-un fel ciudat, simțeam și o forță crescândă în mine. Trebuia să mă apăr. Să-mi apăr copilul.

Trei zile mai târziu, eram deja în drum spre graniță. Cu acte false, o altă identitate, și un plan clar: plecam la o prietenă veche din Cluj, care avea rude în Austria. Într-un ghiozdan mic, ascuns printre haine, aveam un stick USB criptat cu toate fișierele de care vorbise Andrei. Nici măcar eu nu știam exact ce conține. Doar că avea puterea de a dărâma cariere, averi și alianțe vechi de zeci de ani.

Înainte să plecăm, Andrei mi-a scris o scrisoare de mână. Nu a vrut să-mi-o spună în față. Nici nu mi-a spus adio. Doar a lăsat plicul pe masa din pensiune, sub o ceașcă de cafea rece. Înăuntru scria doar atât:

„Nu știu dacă ne vom revedea, dar trebuie să știi că te-am iubit. Mai mult decât mi-am permis. Salvează-te. Salveaz-o pe ea. Și dacă vreodată ai ocazia… dărâmă-i.”

Am plâns toată noaptea. Apoi am pornit la drum.

Am reușit să trecem granița. Am stat ascunse câteva luni într-un orășel mic din Tirol, sub un alt nume, cu o rutină banală și telefoane de unică folosință. Nu aveam încredere în nimeni. Nici măcar în autorități. În fiecare zi deschideam laptopul și încercam să descifrez criptarea fișierelor. Într-un final, am reușit.

Ceea ce am găsit acolo mi-a tăiat respirația: înregistrări audio cu întâlniri ilegale, documente contabile care legau politicieni de carteluri, nume de cod care desemnau contracte secrete cu statul, inclusiv unul care implica chiar și fratele viitorului meu mire. Erau implicați toți — oameni pe care-i văzusem râzând și dansând la propria mea nuntă. Toți știau. Toți jucau un rol.

Am contactat un jurnalist de investigație din București, cunoscut pentru curajul său. Nu i-am spus cine sunt. Doar i-am trimis fișierele, încet, prin VPN-uri și rețele paralele, lăsând urme false peste tot. Luni întregi n-a fost nimic. Apoi, într-o dimineață, a apărut prima pagină în presă: „Caracatița de la vârf. Cine controlează România din umbră?”

A fost ca o bombă.

Au urmat arestări. Unii au fugit. Unii au murit în condiții suspecte. Dar ancheta nu s-a oprit. Iar jurnalistul, într-un interviu televiziv, a spus doar atât: „Am primit aceste documente de la o femeie curajoasă. Nu știm cine este. Dar știm că le-a schimbat viața multora.”

În acea seară, am aprins o lumânare și am plâns din nou. Pentru Andrei. Pentru primul meu soț. Pentru viețile pierdute. Dar și pentru faptul că, în sfârșit, nu mai fugeam.

Am revenit în România un an mai târziu, sub numele meu adevărat. Cu fetița de mână, am urcat din nou în Sinaia. Hotelul era pustiu. Sala de ceremonii fusese între timp închisă — cică din lipsă de fonduri. Dar știam adevărul.

Am zâmbit amar, privind muntele.

Apoi am luat-o de la capăt. Nu cu o nuntă. Nu cu flori. Ci cu o decizie.

Să nu mai fiu niciodată o victimă.

Ci o supraviețuitoare.